Eu … sunt eu.

De cata vreme nu am mai scris pe blog, s-au modificat paginile, interfata si multe alte chestii la care ma uit ciudat, dat fiind ca eu sunt mai mult sau mai putin atehnica. As da-o pe engleza, dar parca ma tine ceva.

Ca tot mi-a fluturat pe la ureche in seara asta subiectul de discutie love, happiness, life and prospective actions. Pararampampam! Ca este el un subiect discutat si paradiscutat, asta este o alta chestie; suntem obisnuiti sa despicam firul in 14 si, mai nou, de ce nu, in 15. Dupa niste experiente mai mult sau mai putin nefaste, si nu numai, mi se par ca discutiile de genul asta, pe cat de “cool” par in sensul de maturizare, emancipare, exprimare de sentimente si asa mai departe, sunt o pierdere de timp. Rog auditoriul sa imi sara in cap pentru ca sunt mult prea realista, dar va invit sa mai stati un pic pana ce voi termina.  Nu mai vad rostul de a purta o discutie despre idealuri; el exista, sunt proiectate in imaginatia mea care poate le reflecta mai mult sau mai putin in realitate. Ma raportez la ele, ma judec, caut sa le implinesc, dar ele vor fi mereu mai sus decat voi putea eu atinge vreodata; poate ca nu cu totii facem la fel, dar eu sunt mai incapatanata.

Sunt efemera, facuta din pamant, metaforic vorbind. Maine ma voi preschimba in cenusa, iar praful osemintelor mele va fi suflat in aer pentru a ma imprastia peste tot, in semn de apartanenta a acestei lumi. De ce sa nu imi traiesc clipa? De ce sa tanjesc dupa o perfectiune pe care poate nicicand nu o voi putea atinge, doar de dragul de a fi? Trebuie sa ma limitez in prezent si sa imi dau seama ca poate nu sunt capabila sa realizez ceea ce imi doresc eu.

Ca mi-a venit acum in minte … ideea mea de iubire nu este de acea relatie in care un el si ea se sorb din priviri si sar unul pe altul ca animalele. Dimpotriva, iubirea nu exista din prima, ea se cladeste pe respect, pe comunicare si prin “caring for one another”. Ca tablou, vreau o camera, un semineu, doua pahare de ciocolata calda cu aroma de portcoale si scortisoare, culori calde in jurul meu si pe EL in bratele mele. Razand. Zambind. Cuibarindu-se si lasandu-se in grija mea. Atunci mi-as simti inima plina de bucurie si as rade cu pasiune. Si as iubi. Pentru ca i-as simti caldura corpului. Si siguranta. Da. Idilic, nu? Ca tot vorbeam de idealuri. Sa stiu ca in acea clipa, ce mi se va parea o eternitate, eu sunt a lui si el este al meu, doar pentru simplul fapt ca il ador, tin la el si il respect pentru ceea ce este. Mda…

Ca si ideea de fericire. La mine este oarecum amestecata cu libertatea. In imaginatia mea sunt pe un camp, primavara tarziu, inconjurata de maci si margarete, cu un cer de un albastru pur deasupra capului meu. Sa vad in fata linia orizontului ce imi uneste planul etern de cel terestru, iar padurea sa formeze un semi-cerc in spatele mle. Sa am un ipod care sa imi cante Annie Lennox – Miracle of love, sa incep sa fug, sa obosesc, sa ma trantesc in iarba si sa imi ascult bataile inimii. Sa privesc soarele jucaus printre nori, sa ii zambesc, sa ma alint in iarba si sa imi inchid ochii, lasandu-mi celelalte simturi sa perceapa lumea din jur. Sa simt, sa miros, sa aud, sa ma bucur de fiecare minune a acestei lumi complexe, sa imi inchipui peisaje fantastice si sa transcend spre altceva.

Din pacate, vin sarbatorile. Romantismul din mine iese la suprafata si nu am ce sa ii fac. Sunt indragostita. Da. De tot ceea ce e in jurul meu. Ador tot ceea ce ma face fericita. Hm … cineva cu ganduri rele?

Confesiune

Imi vine sa plang. Nu ironic, nu ca o refulare. Pur si simplu am un nod in gat pe care as vrea sa il eliberez. Sa nu fac nimic altceva. Doar sa fiu undeva sub clar de luna, sa plang, sa ascult fosnetul frunzelor si murmurul apei, sa simt adierea vantului tomnatec si nemurirea timpului ce ar trebui sa stagneze. Sa nu mai fiu pentru o clipa efemera, ci eterna. Iar apoi sa simt caldura ce ma inconjoara si ma calmeaza. Poate ca pana la urma sunt doar un copil si nimic mai mult.

Mi-e frica de sentimente. Patesc la fel ca un copil aflat in fata unei chestii nefamiliare lui. Nu stiu cum sa reactionez, cum sa ma comport sau ce ar trebui sa fac. Am stiu candva, acum … chiar daca mai stiu, e egal cu zero. Nu mai pot. Mi-ar placea sa pot sa fiu deschisa, sa imi permit sa imi astern sufletul pe tava si sa astept … ce? … conteaza oare? Mi-as dori … sa fiu vulnerabila, mai bine zis, sa arat ca sunt vulnerabila si nu o stana de piatra care bifeaza nume pe o lista. Sa am curaj si sa risc. Pentru ca … de ce nu?

Aud cum ceasul ticaie incet, in surdina, aproape impenetrabil. Nu ma mai recunosc, nu mai stiu cine sunt, nu stiu de ce sunt asa … Incerc sa visez cu ochii deschisi, sa proiectez iluzii si sperante, sa evadez din cotidian, sa simt ca planez si sa nu imi pese. Sa iubesc, sa ma daruiesc si sa fiu mandra de asta. Si sa vreau asta. Dar nu pot. Nu mai pot sa ma inalt, sa zbor, sa imi deschid aripile. Mi-e frica sa incerc, sa nu ma ranesc, sa nu mai fiu. Si totusi … constientizarea unei probleme ar trebui sa fie primul pas spre rezolvare, nu? Sau cel putin asa se zice.

Iar eu … ma constientizez. Ma conturez. Stiu cine esti, am o vaga idee despre ceea ce ar trebui sa fiu eu. Dar obscuritatea ma acapareaza. De ce as ceda, daca nu cunosc finalitatea? De ce as risca, cand nu stiu miza? De ce as iubi, cand nu aud ecou, pentru ca nu are de ce sa se izbeasca? Da … este un monolog adresat tuturor, un strigat disperat spre echilibru, o nevoie acuta de a fi … ocrotita? Sau de a simti ca cuiva ii pasa. Parca suna mai putin abstract.

Dar … da, ma daruiesc si apoi ma inchid in mine, imi strang aripile si imi plec capul. Ce e mai departe? Cui ii pasa? E o noua zi caruia ii voi zambi soarelui cand se va ivi de dupa nori, cand imi voi simti sufletul plin de bucurie la vazul unor copii care se joaca lipsiti de griji, cand voi uita de mine … si si cand ma voi simti implinita din lucrurile mici, insignifiante. Da … de ce as plange? Totul e relativ.

wall e

Titlul nu are nicio legatura cu filmul propriu-zis. Faptul ca am eu o semi-obsesie cu mititelul robot curatator de gunoaie e partea a 2-a, dar altceva vroiam sa subliniez aici. Pentru cei care l-au vizionat, tineti minte faza in care o femeie din scaun atinge maina unui alt tip din scaun, bla-bla-bla, interconexiune, sentimente, chimicale, etc? Eh, aici vroiam sa ajung.

Desi ideea mea de normalitate este oarecum diferita de cea a populatiei de rand, totusi nu pot sa observ doua fenomene antagonice. In primul rand, ne apropiem mai mult unii de altii, mai ales fizic, prin intermediul RATB-ului si al Metrorexului. Muritorii care inca nu se bucura de confortul unei masini personale stiu exact la ceea ce ma refer; fenomenul se extinde la casele de marcat de la Carrefour, Metro, Selgros. Sau unde este orice coada. Cata iubire pe noi!

Sarind cu subiectul discutiei un pic mai departe, ne cam indepartam unii de altii. Mai mult sau mai putin fiecare a invatat sa fie indepedent, sa mearga pe liniile trasate catre un viitor, si sa se puna pe el ca persoana pe primul plan si mai apoi pe cei din jur. Sa nu se inteleaga gresit. Sustin ca existenta competitiei este un lucru foarte bun pentru dezvoltarea unui individ, atat de plan sentimental, cat si legat de caracter si viziune, dar haideti sa nu o ducem catre exagerare.

Plimbare prin cluburi gen Bamboo, Fratelli, Pat, Turabo Society Club. Locuri care serios ca imi plac. Nu ceea ce sunt acum, ci conceptul in sine. Muzica ok, de toate genurile aproape, fite cat sa ne respectam, voie buna si preturi semi-piperate. Dar, in momentul in care eu (eu-l este aici un eu generic) merg acolo doar ca sa imi expun noua colectie toamna-iarna recent achizionata, ma pun la bar si astept sa ma agate un tip cu un SL, parca se cam duce ideea de ce inseamna cluburile astea. De ce nu le putem numi pur si simplu piata de desfacere? Macar asa stim exact cu ceea ce avem de-a face, fara sa ne ascundem dupa deget. Ah, da, am uitat de pudicitatea romanilor.

Iar legat de relatii legate de oameni, romanii in general prefera sa ii calce o masina pe strada decat sa intrebe pe unde s-o ia. Iar asta este cel mai banal exemplu. Eu (da, chiar eu), daca sunt intr-un loc unde habar nu am unde sunt, intreb. Pf, simplu si usor. Ca si in trafic. Facem noi pe durii, dar mereu cand am rugat pe cineva ceva frumos, nu am fost refuzata. Sunt fata si pitizpoanca, e o idee.

Apropos de pitzipongeala, check out this –> here

Hm … :-??

Fost-am intrebata de ce nu mai scriu. Dintr-un motiv ft simplu. Pentru ca in ziua de azi toata lumea are blog, toata lumea vrea sa isi exprime punctul de vedere, pe care il crede cel mai corect cu putinta. De ce ar citi cineva inca un post despre o tema dezbatuta pana in maduva oaselor? Mi se pare aberant. E absurd sa ridici in slavi sau sa cobori de pe piedestal o persoana pentru ca nu iti convine tie un argument. Sau doar pentru ca te-ai trezit cu fata la cearceaf si trebuie sa fii o oaie care sa isi urmeza turma. Iar de asta mi s-a luat pana peste cap. Asa cum mi s-a luat si de tara asta si de aproape toti oamenii care sunt in ea.

Multi vorbesc de schimbare. Numiti-ma sceptica, dar Romania nu o sa se schimbe niciodata. Sau, ca sa refomulez, cel putin nu in viitorul apropiat. Si nu pentru ca suntem indoctrinati din vremea comunismului, multe tari au abandonat amprenta acestui regim si s-au putut incadra in civilizatie, ci pentru ca suntem comozi si ne-am obisnuit cu un stil de viata care ne satisface. As putea incepe o discutie pe tema educatiei, dar ar fi in zadar, pentru ca stim cu totii ceea ce se intampla. 

Niciodata nu am lasat un comentariu pe un blog criticand omul. Critic ideea, daca e ceva de criticat, dar nu persoana care a scris-o. Ma intreb cati dintre noi stam vreodata sa ne punem in pielea unei persoane cand face o actiune si sa intelegem exact de ce a actionat intr-un anume mod. Este usor sa deschidem gura si sa spunem ce ne trece prin minte la acea secunda bine definita, dar sa gandesti … eh, asta este un proces complex si, cum prea bine vad in ultima vreme, inutil.

Sarind de la una la alta, sunt un mixtum compositum ciudat. Momentan nu stiu eu ce vreau de la mine insami. E ciudat sa ai anumite target-uri, sa vrei sa le implinesti, dar parca totusi lipseste ceva. Am nevoie de acea persoana care sa fie langa mine si sa ma ocroteasca oarecum ( independenta mea se va simti lezata ). Un imbold, un stalp de sustinere, un temnicier care sa nu ma lase sa trec in nebunie, un confesionar si un prieten. 

Sincer, nu stiu ce inseamna maturitate. Poate ca aveam o idee mai conturata acum ceva timp, dar care s-a estompat. In ultimul timp am intalnit oameni de 40 de ani care nu pot gandi mai mult decat niste dogme si niste cuie batute in lemn, si oameni de 20 de ani care aveau o viziune clara asupra a ceea ce vor si cautau multitudini de solutii viabile pentru probleme pe care le au. Asa ca, in ce masura conteaza anii care trec? Sunt ei un cumul de experiente? Sau daca nu invatam nimic din esecuri, probleme, victorii, tragedii, inseamna ca nu am dobandit nimic? 

Ma intreb uneori cum ar arata o societate in care oamenii sa se respecte. Sa putem sta in coada asteptand culoarea verde la semafor fara sa depasim coloana, sa ii lasam pe cei din fata noastra sa iasa din parcare sau parcheze fara sa ii claxonam si injuram, sa nu se ia nimeni de tine pe strada … sau, altfel spus, sa vorbim frumos. Pentru ca enervandu-ne, consumam timp si energie, si pe langa faptul ca suntem noi irascibili, ii facem si pe cei din jurul nostru sa fie la fel. Nu pot sa inteleg de ce ideea de politete este asociata cu ideea de ‘imbecilitate’. Da, imi place sa fiu politicoasa, sa zambesc cand rog pe cineva ceva, sa nu ma enervez daca cineva greseste, pentru ca e om, sa astept sa imi vina randul la ceva fara sa ma ambalez sau sa judec un sistem. Poate ca ma complac in situatie. Habar nu am. Am nevoie de aer.

Clasica

And who says Americans are stupid? [ click pe imagine pt toata povestea ]