Provocare – post nou

Creat astazi, 28.05.2009. Pentru ca tin minte ca mai aveam un post asemanator. Meditand la sufletul pe care mi-l doresc sempitern si la gnoseologia de care nu dau dovada acum, considerandu-ma suficient de incapabila incat sa nu pot crea ceva, mi-am adus aminte de acel ‘ceva’ care mereu ma motiveaza: provocarea. Si m-am indreptat spre relatii: niciodata nu mi-am dorit un tip care sa fie al meu, in sensul ca sa stea dupa mine sau sa stiu ca este al meu. Imi place acel aer de mister, acea indoiala a zilei de maine, ca poate maine nu-l voi mai avea; am nevoie sa ma simt vie, sa stiu ca lupt pentru el, sa stiu ca trebuie sa ies machiata din casa in fiecare zi si aranjata, pentru ca el sa ma vrea; sa se mandreasca cu mine. Sa il respect pentru ceea ce este el, sa ma provoace intelectual, sa imi dea un imbold, sa ma sustina, sa ma enerveze, sa ma faca sa ma cert cu el, sa iasa scantei si sa recladim universul cu teoriile noastre inovatoare.

Sunt plina de sentimente, in ciuda faptului ca nu voi recunoaste asta. Ipocrita, hm… Asta deriva din faptul ca ma fortez sa nu imi arat sensibilitatea si devin ceva ce nu imi sta in fire, ce nu e natural, dar care, in cele din urma, ajunge sa se muleze asupra personalitatii mele si sa devina parte integranta a unui EU. Sunt Varsator. Am uitat ce inseamna asta; nu mai stiu sa visez, sa sper, sa incerc sa schimb lumea, sa am idei fixiste pe care sa nu mi le mute nimeni din loc, sa fiu altfel decat ceilalti, sa iubesc cu ardoare si sa ma daruiesc la fel; sa caut acea relatie care sa ma implineasca si sa nu ma arunc in bratele cuiva doar de dragul de a fi.

Nu mai ies in evidenta, nu mai sunt o pata neagra de non-culoare pe un fundal alb. Sunt parte a multimii, nedistincta. Ma numesc Ana-Maria Udriste si nimic mai mult; si vreau sa fiu libera, sa accept provocari, sa redevin ceea ce am fost candva, sa nu fi pasit in pragul acestei maturizari indolente, care ma acapareaza si nu ma lasa sa imi exprim personalitatea. Vreau sa redevin copil, sa nu imi pese, sa zambesc din suflet, sa citesc poezii si sa visez la printi pe cai albi care vin sa ma salveze. Sau sa scriu si sa ma daruiesc condeiului, sa imi pun amprenta asupra a ceva. Sa rad, sa nu fiu falsa, sa spun lumii cat de mult o iubesc pentru ca fac parte din ea. Imi doresc sa caut ce este mai bun in oameni, sa il descopar, sa fiu alaturi de ei, sa fiu inconjurata de o multitudine de idei spuse pe voci diferite, fiecare insemnand ceva. M-am saturat sa critic. M-am saturat sa incerc sa schimb persoane; sa imi lezez personalitatea si sa nu fiu eu insami …

Poate ca este in manifest al ipocriziei, poate ca nu. Totusi, faptele din ultima vreme vorbesc de la sine: pot sa fiu ceea ce vreau sa fiu, trebuie doar sa cred cu causticitate chestia asta. Dar regret. Mi-ar fi placut ca anumite persoane sa ma vada asa cum sunt, si nu ceea ce am vrut sa par. Cu asta, imi inchei elucubratia. Ma duc sa citesc “Mihail, caine de circ”.