Confesiune

Imi vine sa plang. Nu ironic, nu ca o refulare. Pur si simplu am un nod in gat pe care as vrea sa il eliberez. Sa nu fac nimic altceva. Doar sa fiu undeva sub clar de luna, sa plang, sa ascult fosnetul frunzelor si murmurul apei, sa simt adierea vantului tomnatec si nemurirea timpului ce ar trebui sa stagneze. Sa nu mai fiu pentru o clipa efemera, ci eterna. Iar apoi sa simt caldura ce ma inconjoara si ma calmeaza. Poate ca pana la urma sunt doar un copil si nimic mai mult.

Mi-e frica de sentimente. Patesc la fel ca un copil aflat in fata unei chestii nefamiliare lui. Nu stiu cum sa reactionez, cum sa ma comport sau ce ar trebui sa fac. Am stiu candva, acum … chiar daca mai stiu, e egal cu zero. Nu mai pot. Mi-ar placea sa pot sa fiu deschisa, sa imi permit sa imi astern sufletul pe tava si sa astept … ce? … conteaza oare? Mi-as dori … sa fiu vulnerabila, mai bine zis, sa arat ca sunt vulnerabila si nu o stana de piatra care bifeaza nume pe o lista. Sa am curaj si sa risc. Pentru ca … de ce nu?

Aud cum ceasul ticaie incet, in surdina, aproape impenetrabil. Nu ma mai recunosc, nu mai stiu cine sunt, nu stiu de ce sunt asa … Incerc sa visez cu ochii deschisi, sa proiectez iluzii si sperante, sa evadez din cotidian, sa simt ca planez si sa nu imi pese. Sa iubesc, sa ma daruiesc si sa fiu mandra de asta. Si sa vreau asta. Dar nu pot. Nu mai pot sa ma inalt, sa zbor, sa imi deschid aripile. Mi-e frica sa incerc, sa nu ma ranesc, sa nu mai fiu. Si totusi … constientizarea unei probleme ar trebui sa fie primul pas spre rezolvare, nu? Sau cel putin asa se zice.

Iar eu … ma constientizez. Ma conturez. Stiu cine esti, am o vaga idee despre ceea ce ar trebui sa fiu eu. Dar obscuritatea ma acapareaza. De ce as ceda, daca nu cunosc finalitatea? De ce as risca, cand nu stiu miza? De ce as iubi, cand nu aud ecou, pentru ca nu are de ce sa se izbeasca? Da … este un monolog adresat tuturor, un strigat disperat spre echilibru, o nevoie acuta de a fi … ocrotita? Sau de a simti ca cuiva ii pasa. Parca suna mai putin abstract.

Dar … da, ma daruiesc si apoi ma inchid in mine, imi strang aripile si imi plec capul. Ce e mai departe? Cui ii pasa? E o noua zi caruia ii voi zambi soarelui cand se va ivi de dupa nori, cand imi voi simti sufletul plin de bucurie la vazul unor copii care se joaca lipsiti de griji, cand voi uita de mine … si si cand ma voi simti implinita din lucrurile mici, insignifiante. Da … de ce as plange? Totul e relativ.

wall e

Titlul nu are nicio legatura cu filmul propriu-zis. Faptul ca am eu o semi-obsesie cu mititelul robot curatator de gunoaie e partea a 2-a, dar altceva vroiam sa subliniez aici. Pentru cei care l-au vizionat, tineti minte faza in care o femeie din scaun atinge maina unui alt tip din scaun, bla-bla-bla, interconexiune, sentimente, chimicale, etc? Eh, aici vroiam sa ajung.

Desi ideea mea de normalitate este oarecum diferita de cea a populatiei de rand, totusi nu pot sa observ doua fenomene antagonice. In primul rand, ne apropiem mai mult unii de altii, mai ales fizic, prin intermediul RATB-ului si al Metrorexului. Muritorii care inca nu se bucura de confortul unei masini personale stiu exact la ceea ce ma refer; fenomenul se extinde la casele de marcat de la Carrefour, Metro, Selgros. Sau unde este orice coada. Cata iubire pe noi!

Sarind cu subiectul discutiei un pic mai departe, ne cam indepartam unii de altii. Mai mult sau mai putin fiecare a invatat sa fie indepedent, sa mearga pe liniile trasate catre un viitor, si sa se puna pe el ca persoana pe primul plan si mai apoi pe cei din jur. Sa nu se inteleaga gresit. Sustin ca existenta competitiei este un lucru foarte bun pentru dezvoltarea unui individ, atat de plan sentimental, cat si legat de caracter si viziune, dar haideti sa nu o ducem catre exagerare.

Plimbare prin cluburi gen Bamboo, Fratelli, Pat, Turabo Society Club. Locuri care serios ca imi plac. Nu ceea ce sunt acum, ci conceptul in sine. Muzica ok, de toate genurile aproape, fite cat sa ne respectam, voie buna si preturi semi-piperate. Dar, in momentul in care eu (eu-l este aici un eu generic) merg acolo doar ca sa imi expun noua colectie toamna-iarna recent achizionata, ma pun la bar si astept sa ma agate un tip cu un SL, parca se cam duce ideea de ce inseamna cluburile astea. De ce nu le putem numi pur si simplu piata de desfacere? Macar asa stim exact cu ceea ce avem de-a face, fara sa ne ascundem dupa deget. Ah, da, am uitat de pudicitatea romanilor.

Iar legat de relatii legate de oameni, romanii in general prefera sa ii calce o masina pe strada decat sa intrebe pe unde s-o ia. Iar asta este cel mai banal exemplu. Eu (da, chiar eu), daca sunt intr-un loc unde habar nu am unde sunt, intreb. Pf, simplu si usor. Ca si in trafic. Facem noi pe durii, dar mereu cand am rugat pe cineva ceva frumos, nu am fost refuzata. Sunt fata si pitizpoanca, e o idee.

Apropos de pitzipongeala, check out this –> here