Fost-am intrebata de ce nu mai scriu. Dintr-un motiv ft simplu. Pentru ca in ziua de azi toata lumea are blog, toata lumea vrea sa isi exprime punctul de vedere, pe care il crede cel mai corect cu putinta. De ce ar citi cineva inca un post despre o tema dezbatuta pana in maduva oaselor? Mi se pare aberant. E absurd sa ridici in slavi sau sa cobori de pe piedestal o persoana pentru ca nu iti convine tie un argument. Sau doar pentru ca te-ai trezit cu fata la cearceaf si trebuie sa fii o oaie care sa isi urmeza turma. Iar de asta mi s-a luat pana peste cap. Asa cum mi s-a luat si de tara asta si de aproape toti oamenii care sunt in ea.
Multi vorbesc de schimbare. Numiti-ma sceptica, dar Romania nu o sa se schimbe niciodata. Sau, ca sa refomulez, cel putin nu in viitorul apropiat. Si nu pentru ca suntem indoctrinati din vremea comunismului, multe tari au abandonat amprenta acestui regim si s-au putut incadra in civilizatie, ci pentru ca suntem comozi si ne-am obisnuit cu un stil de viata care ne satisface. As putea incepe o discutie pe tema educatiei, dar ar fi in zadar, pentru ca stim cu totii ceea ce se intampla.
Niciodata nu am lasat un comentariu pe un blog criticand omul. Critic ideea, daca e ceva de criticat, dar nu persoana care a scris-o. Ma intreb cati dintre noi stam vreodata sa ne punem in pielea unei persoane cand face o actiune si sa intelegem exact de ce a actionat intr-un anume mod. Este usor sa deschidem gura si sa spunem ce ne trece prin minte la acea secunda bine definita, dar sa gandesti … eh, asta este un proces complex si, cum prea bine vad in ultima vreme, inutil.
Sarind de la una la alta, sunt un mixtum compositum ciudat. Momentan nu stiu eu ce vreau de la mine insami. E ciudat sa ai anumite target-uri, sa vrei sa le implinesti, dar parca totusi lipseste ceva. Am nevoie de acea persoana care sa fie langa mine si sa ma ocroteasca oarecum ( independenta mea se va simti lezata ). Un imbold, un stalp de sustinere, un temnicier care sa nu ma lase sa trec in nebunie, un confesionar si un prieten.
Sincer, nu stiu ce inseamna maturitate. Poate ca aveam o idee mai conturata acum ceva timp, dar care s-a estompat. In ultimul timp am intalnit oameni de 40 de ani care nu pot gandi mai mult decat niste dogme si niste cuie batute in lemn, si oameni de 20 de ani care aveau o viziune clara asupra a ceea ce vor si cautau multitudini de solutii viabile pentru probleme pe care le au. Asa ca, in ce masura conteaza anii care trec? Sunt ei un cumul de experiente? Sau daca nu invatam nimic din esecuri, probleme, victorii, tragedii, inseamna ca nu am dobandit nimic?
Ma intreb uneori cum ar arata o societate in care oamenii sa se respecte. Sa putem sta in coada asteptand culoarea verde la semafor fara sa depasim coloana, sa ii lasam pe cei din fata noastra sa iasa din parcare sau parcheze fara sa ii claxonam si injuram, sa nu se ia nimeni de tine pe strada … sau, altfel spus, sa vorbim frumos. Pentru ca enervandu-ne, consumam timp si energie, si pe langa faptul ca suntem noi irascibili, ii facem si pe cei din jurul nostru sa fie la fel. Nu pot sa inteleg de ce ideea de politete este asociata cu ideea de ‘imbecilitate’. Da, imi place sa fiu politicoasa, sa zambesc cand rog pe cineva ceva, sa nu ma enervez daca cineva greseste, pentru ca e om, sa astept sa imi vina randul la ceva fara sa ma ambalez sau sa judec un sistem. Poate ca ma complac in situatie. Habar nu am. Am nevoie de aer.
