Protestez

Sufletul protesteaza mintii, ratiunea protesteaza emotiilor. Ma simt falsa. Sunt un animal ghidat de sentimente, dar pe care mi le infranez pentru ca imi este frica, le las coplesite de o ratiune fara margini, rece, pentru a nu fi vulnerabila. Si totusi sunt. Ma caracterizeaza aceasta chestie. Ratiunea mea, eul meu incogniscibil se zbate pentru a fi ascultat si bagat in seama, dar nu poate sa faca fata. Da, el primeaza, dar nu sunt eu. E altcineva.  

As vrea sa traiesc intr-o epopee. Sa nu se termine, sa nu stiu cand va incepe, sa ma simt bine, un loc unde nu exista bine si rau, unde nu mi-ar fi rusine sa fac primul pas, unde nu mi-ar fi teama ca totul se va termina. Sunt un copil mic uneori, pentru ca am incredere in oameni. Iar oamenii prin definitie nu sunt perfecti, ceea ce duce la o contradictie in termeni si la o concluzie mai mult decat evidenta: oamenii dezamagesc.

As vrea atat de mult sa o pot lua de la capat si sa imi dau seama de greselile facute, sa le constientizez tocmai pentru a nu le mai repeta. Si totusi, sunt atat de proasta incat nu o pot face. Imi doresc, dar ceva ma retine. Port dialoguri cu mine insami, si asta pentru ca au depasit stadiul de monolog, un eul cu un alt eu, ce se suprapun si de indentifica la un moment dat. Problema este cand incep sa aiba opinii diferite, sa aspire catre altceva, o nirvana duala, si incep separarile.

Ma ofer pe tava si stiu asta. Sunt un mic pui la rotisor gata de mancat. Dar asta sunt eu si nu ma pot abtine. Si nici nu am de ce. Daca as vrea sa schimb asta, ar insemna sa neg o parte din mine, care va ramane latenta, sa o maschez si sa ma fac ca nu exista. Indiferenta ucide totusi. Mi-ar placea ca oamenii sa mai aiba incredere in oameni, sa nu mai fie aceasta competitie acerba pentru marea finala. Sa stii ca atunci cand primesti, trebuie sa daruiesti pentru a mentine un echilibru si a nu denatura balanta interpersonala.

Mi-ar placea sa avem mai mult timp in care chiar sa punem accent pe lucrurile care ne conduc. Sa nu mai pierdem ore in sir nefacand nimic, sa mai facem o introspectie in sufletul si mintea noastra, sa stam, sa analizam si sa ne punem gandurile pe hartie. Sa nu mai fim superficiali, sub pretextul ca ‘lasa ba, ca merge asa!’. Nu merge. Cu totii avem probleme, nu ne putem inchide intr-o cochilie din care sa nu mai iesim. Mie mi-ar placea sa ies. Dar nu mai are nimeni timp si pentru probleme mele. Si totusi, viata nu este o lupta. Nu trebuie sa tii gandurile pentru tine, sa iti maschezi sentimentele doar ca sa faci pe durul si sa epatezi.

Mi-as dori sa mai fi ramas copil si sa nu imi pese de actiunile mele. Mi-as dori ca lacrimile pe care le vars de nervi si deziluzii cu mine insami sa nu conteze. Sa sparg ceva atunci cand am nervi si pe urma sa ma calmez. Sa ma pot darui si sa castig incredere. La naiba! Sa nu mai fiu asa naiva.