Not emo.

Dupa o experienta traumatizanta aseara in Malibu, cand, inafara de noi, am vazut mai mult cocalari pe metru patrat decat am vazut vreodata, mi s-a trezit si mie o intrebare in minte. Hai, ca daca inteleg ca tipii beau ca sa se imbete si sa arate ca sunt uberculi, fetele de o fac? Adica chestia cu ’sunt privita ca un egal si intr-un gasca’ este overrated, beloved ones. Un tip niciodata nu o sa va priveasca cu respect daca va faceti manga langa ei. 

Una este sa auzi vorbindu-se intre baieti: “Ba, si iar am baut ca porcul”, si alta e cand se face referire la fete: “Uite-o si pe panarama asta, iar s-a trotilat”. Este vorba de perceptie, si puteti sa va bateti cu totii cu pumnii in piept ca nu e asa, dar nu o sa aveti dreptate. Ma rog, mai putin poate cand sunteti o gasca de copii emo, care nu au nicio perceptie si oricum treceti ca rata prin apa.

Asta a propos de generatia de “urbani”. Una este sa ai o tinuta comoda, lejera la o petrecere insemnand o camasa, un sacou, pantalon/fusta si tocuri mai mici sau chiar lipsa, dar asta nu inseamna ca trebuie sa vii in conversi, cu pantaloni pana, cinspe mii de bratari pe mine, parul in 4 culori si mii de tinte pe tine, cu un machiaj strident. Cabaretul se tine la Opereta. 

Si sincer, mi se falfaie intr-un stil extrem de mare ca sunt privita cu scepticism si ironie de acesti ‘emo kids’ pentru faptul ca am bunul simt ca atunci cand ies din casa sa fiu decenta si draguta si sa ma aranjez. Grrr .. momentan cam rafulez un pic. Cred ca feminitatea mea are un acces de furie in care trebuie sa se exteriorizeze. 

Tinta mea in viata nu este sa imbratisez ziduri si sa ma imbrac al naibii de ciudat, gandindu-ma, in timp ce imi pun insignele pe mine, cum sa ma sinucid mai repede, pentru ca sunt neinteleasa. Come on, just grow up! Sunt mult mai multe tragedii in viata decat o adolescenta. Dar, ma rog, sunt oameni capabili si oameni incapabili. N-o sa imi petrec pubertatea stand intr-un colt, facandu-ma trotil si fumand iarba doar pentru ca am eu probleme si simt ca sunt atat de sensibila incat nu pot trece mai departe. Hai, ma lasati? 

Mai puneti naiba mana pe un Sex Pistol si mai iesiti la aer. Sau gasiti-va o preocupare, alta decat sa faceti poze si sa indreptati suvitele pentru a iesi bine in poze. Frumusetea vine din interior, din starea ta de spirit. Da, intr-adevar, machiajul ofera o iluzie optica, pentru ca altfel putine persoane ar fi cu adevarat frumoase ) . Exact ca celebra fraza cum ca frumusetea unei femei se vede cand se trezeste de dimineata. Bine ca stau cu ai mei. When I smile, the camera loves me and I love it.

Un zambet are un efect mai puternic decat credem cu totii. Ofera incredere, empatie, siguranta, iubire, ura, ironie si multe altele la un loc, depinde doar de cat de bine il stapanesti. Nu ati fost vreodata intr-o sala in care sa va fie frica, sa nu stiti lumea de acolo, ce urmeaza sa faceti, dar sa va zambeasca cineva intr-un mod dragut si sa se schimbe total starea de spirit? Sau in RATB. Zambeste! Fii spontan, fii NOKIA! 

Ma duc pe motoare, sa fac parte din turma de oi mega-extra-uber-trendy care isi petrec timpul pe acolo punand la cale planuri sinucigase. Copii, venele se taie pe lung, nu pe lat. E mai sigur.

 

Rewind

Pentru prima oara in ultimele 3 saptamani, am reusit sa dorm 12 ore, iar corpul meu se simte mai putin epuizat. Problema mea este ca ma las prada viselor, ca de mai mult de o luna am un film ce se succede in subconstientul meu, fara ca eu sa pot face ceva. E ca si cum as trai o viata paralela de cea reala, dar pe care nu pot s-o opresc si s-o modific, unde nu am niciun cuvant de spus. Sunt doar un privitor, si nimic mai mult. 

Ceea ce imi aminteste de cartea Magicianul – John Fowles. Unde oamenii sunt actori pe scena vietii, lumea teatraa, absurdistan. Poate ca ceea ce visez sunt refulari ale comportamentului meu, ale greselilor pe care le fac, a ceea ce mi se intampla. M-am trezit acum 2 zile pur si simplu nemaiputand scoate un cuvant timp de jumatate de ora, pentru ca nu puteam pricepe ce se intampla cu mine. Poate ca asta este si motivul pentru care ma trezesc mai obosita decat m-am culcat. [ si nu, nu am activitati nocturne ].

Stiu ca ceea ce voi scrie acum va parea al naibii de ciudat. Dar, cati dintre voi nu ai visat franturi dintr-o scena ce va fi avut loc in viata reala mai incolo? Nu neaparat cu totul, dar putin din ea. Dar sa fie atat de evident incat s-o recunosti. Mie de prea multe ori. Atata timp cat visele mele sunt vesele, pline de culoare si voie buna, nu am nimic impotriva, dar … dar cand ceea ce mi se petrece in fata ochilor atunci cand dorm trece de limita oricarei imaginatii, mi se face frica. 

Ia-o de la capat si incearca. Vreau ca acum sa redescopar acel copil din mine, ca tot ce vrea e o vata de zahar si sa se bucure de tot ceea ce are. Nu as mai vrea sa cresc, sa ma maturizez sau sa ma emancipez. Vreau sa fac parte din trendul de fete care sunt teribiliste, arat mai mult a baieti decat a fete, cu parul tuns drept in acelasi stil, cu 20 de bratari de ate pe mana, pantaloni pana si ’shuzi’ de skate. Ah, pentru numele lui Dumnezeu, nu asta inseamna emancipare. Asta se numeste pierderea oricarei urme de feminitate, razvratire impotriva a ceea ce esti. Sau trendul ‘hai sa fim cool si sa ne machiem cu negru’. Trist. Asta a propos de vise, cand visez ca sunt una din ele.

Cred ca e timpul sa invat sa imi recastig respectul de sine. Sa imi dau seama de calitatile si defectele mele, sa fac o pagina cu pro si contra si sa trag concluzia, ca si cum ar fi vorba despre altcineva, si nu despre mine. Ca poate am eu o parere buna despre mine cand nu as avea de ce. Sau viceversa. Vreau sa fac prea multe, intr-un timp mult prea scurt si problema este ca nu mai gasesc motivatia in mine, pentru ca mereu merge si asa. Ceea ce este aiurea si ma blocheaza. Poate ar trebui sa las balta scrisul pe blog, ca oricum deja totul a devenit prea personal si sa ma apuc de ceva cu adevarat serios. 

 

 

Energie

Nu, nu e reclama la Burn, Gatorade, Powerade, RedBull sau ceva ce contine o concentratie mare de taurina. Am energie, debordez de ea, de libertate, de voie buna. Rad, zambesc. Nu stiu daca o fac fortat sau nu, dar rad cu pofta, imi tresare inima, am uitat de oboseala, de stres, de orice. 

 Poate ca e efectul voluntariatului, sau al lui Teo Zidaru de pe urma caruia am o febra musculara de nu mai stiu cum ma cheama, sau al bauturilor amestecate de seara trecuta. Si totusi, increderea mea in mine e undeva departe rau, plecata pe plaiuri, cu trasuri mirifice brodate cu aur. Poate o sa revina, poate nu. Imaginea de sine conteaza mai mult si, atata timp cat inspir incredere, e bine.

Stupid sau nu, am ascultat azi Nickelback si pur si simplu saream prin camera, ma exteriorizam si nu am mai fost de mult asa. Daca asta inseamna maturizare, atunci am dat de dracu si nu mai stiu cum ma cheama. Mi-ar placea ca pentru o clipa sa inchid ochii si sa fiu exact cine sunt, fara sa ma ascund, fara sa imi maschez defectele, sa nu mai pozez in imaginea de fata care este pe placul tuturor si care zambeste frumos. Desi, atunci cand faci asta si iti pui sufletul pe tava esti luat de fraier si devii o persoana gri intr-o mare de oameni.

La naiba, mi se succed gandurile mai repede decat pot scrie. M-am convins ca sunt ciudata, de parca ar mai avea cineva nevoie de o confirmare, dar pozez in normalitate. Imi place sa frapez, pentru ca asa sunt. Imi vine in minte imaginea clasica-speciala a acelui copil inocent pe un deal a carui singura grija este sa se bucure de ce il inconjoara. Iar scenariul se poate extinde la modul in care are un zmeu sau sta si face baloane de sapun si nu are nicio grija. Libertatea deplina este definitia lui, pe care si-o exercita la maximum.

Nu vreau stabilitate, nu am nevoie de ea. Nu vreau viitor, vreau prezent. Eu nu stiu ce inseamna ziua de maine, nu am un plan pe 2 luni de zile. Da, am o tinta, am niste linii mari dupa care ma ghidez, dar nimic mai mult. Nu stiu ce imi rezerva saptamana viitoare, poate ma indragostesc, poate o sa urasc cineva, poate castig o bursa sau cunosc inca 10 persoane. Sau poate intru iarasi in depresia de care tocmai am scapat si nu mai am putere sa fac nimic. Habar nu am. Nu stiu daca acum cand ma voi baga in pat voi incepe sa plang sau imi voi pune ipod-ul si voi da Metallica la maxim. Nu stiu de ce, in ciuda faptului ca sunt realista, am incredere in oameni, desi afirm sus si tare ca nu e adevarat. De ce caut sa ma mint pe mine insami, sa gasesc portite de iesire.

Vreau totusi sa invat sa ma accept asa cum sunt. Sa stiu ca da, ma ranesc usor si nu pentru ca as fi vulnerabila, predispusa, urata sau mai stiu eu ce, ci pentru ca sunt un umanist incurajator notoriu si care mizeaza pe asta. Pentru ca, pentru a castiga increderea cuiva, trebuie sa i te daruiesti intr-o masura, sa iti deschizi sufletul si sa spui pe sleau exact ce si cum. Banal sau nu, vreau mereu inovatie, si nu o chestie platonica. Recitesc ce-am scris si realizez ca nu are nicio noima, ca imi pierd sirul, ca am prea multe de zis si scriu prea lent, ca sar de la una la alta. La naiba, de multe ori mi-as dori sa ma fi dus la mate-info.

Protestez

Sufletul protesteaza mintii, ratiunea protesteaza emotiilor. Ma simt falsa. Sunt un animal ghidat de sentimente, dar pe care mi le infranez pentru ca imi este frica, le las coplesite de o ratiune fara margini, rece, pentru a nu fi vulnerabila. Si totusi sunt. Ma caracterizeaza aceasta chestie. Ratiunea mea, eul meu incogniscibil se zbate pentru a fi ascultat si bagat in seama, dar nu poate sa faca fata. Da, el primeaza, dar nu sunt eu. E altcineva.  

As vrea sa traiesc intr-o epopee. Sa nu se termine, sa nu stiu cand va incepe, sa ma simt bine, un loc unde nu exista bine si rau, unde nu mi-ar fi rusine sa fac primul pas, unde nu mi-ar fi teama ca totul se va termina. Sunt un copil mic uneori, pentru ca am incredere in oameni. Iar oamenii prin definitie nu sunt perfecti, ceea ce duce la o contradictie in termeni si la o concluzie mai mult decat evidenta: oamenii dezamagesc.

As vrea atat de mult sa o pot lua de la capat si sa imi dau seama de greselile facute, sa le constientizez tocmai pentru a nu le mai repeta. Si totusi, sunt atat de proasta incat nu o pot face. Imi doresc, dar ceva ma retine. Port dialoguri cu mine insami, si asta pentru ca au depasit stadiul de monolog, un eul cu un alt eu, ce se suprapun si de indentifica la un moment dat. Problema este cand incep sa aiba opinii diferite, sa aspire catre altceva, o nirvana duala, si incep separarile.

Ma ofer pe tava si stiu asta. Sunt un mic pui la rotisor gata de mancat. Dar asta sunt eu si nu ma pot abtine. Si nici nu am de ce. Daca as vrea sa schimb asta, ar insemna sa neg o parte din mine, care va ramane latenta, sa o maschez si sa ma fac ca nu exista. Indiferenta ucide totusi. Mi-ar placea ca oamenii sa mai aiba incredere in oameni, sa nu mai fie aceasta competitie acerba pentru marea finala. Sa stii ca atunci cand primesti, trebuie sa daruiesti pentru a mentine un echilibru si a nu denatura balanta interpersonala.

Mi-ar placea sa avem mai mult timp in care chiar sa punem accent pe lucrurile care ne conduc. Sa nu mai pierdem ore in sir nefacand nimic, sa mai facem o introspectie in sufletul si mintea noastra, sa stam, sa analizam si sa ne punem gandurile pe hartie. Sa nu mai fim superficiali, sub pretextul ca ‘lasa ba, ca merge asa!’. Nu merge. Cu totii avem probleme, nu ne putem inchide intr-o cochilie din care sa nu mai iesim. Mie mi-ar placea sa ies. Dar nu mai are nimeni timp si pentru probleme mele. Si totusi, viata nu este o lupta. Nu trebuie sa tii gandurile pentru tine, sa iti maschezi sentimentele doar ca sa faci pe durul si sa epatezi.

Mi-as dori sa mai fi ramas copil si sa nu imi pese de actiunile mele. Mi-as dori ca lacrimile pe care le vars de nervi si deziluzii cu mine insami sa nu conteze. Sa sparg ceva atunci cand am nervi si pe urma sa ma calmez. Sa ma pot darui si sa castig incredere. La naiba! Sa nu mai fiu asa naiva.

Break time

Ca sa sufar un pic de mine, ca sunt in pauza de voluntariat la Cercul Militar si am timp sa imi expun nitelus niste idei [ da, da,  stiu, nu imi mai incap in piele ]. Pe langa faptul ca sunt racita si ca toti cei din comisie au ras de mine [ thank you, guys 8-| ], totul e bine si frumos, atmosfera mai mult decat ok, oamenii de aici sunt ‘high over top’ si nimic rau de zis. But, then again, nu asta era scopul.

Mi s-a spus ca am niste conceptii ciudate. First of all, nu stiu ce inseamna sa ai conceptii ciudate, pentru ca principiile nu se clasifica intre bine si rau, nu este un ego care face aceste discernamant, ci ele doar exista. Dar, nu stiu, eu una m-am saturat de oamenii care ma inconjoara si de care, in proportie de 90% lumea s-ar putea lipsi de ei cu usurinta. Condamn multe chestii, dar nu pot trece peste prostie si ignoranta, oricat de mult as incerca. Nu mi se pare normal ca in ziua de azi sa fii lipsit de preocupari si de interes pentru ce se intampla langa tine, in conditiile in care accesul la tehnologie este instant and fucking world-wide. It’s called WWW. Dar preferam cu totii sa stam pe clasicul messenger, sa dam mass-uri lipsite de importanta, sa citim bloguri pe care pornim discutii samd.

Personal, sunt aproape total impotriva messengerului. Pentru numele lui Dumnezeu, daca ai ceva de spus, pune mana pe telefon, intalniti-va in oras si discutati. Mi se pare lipsa de respect, interes, atentie si mai stiu eu ce sa vorbesti cu cineva pe messenger despre o problema majora. Iar toate discutiile sunt la modul “Buna, ce faci?”. Poate si din cauza ca am cunostiinte in domeniu, dar limbajul corpului conteaza foarte mult. Si nu numai: tonul vocii, mimica fetei, modul in care o spui se poate interpreta. Pe net, totul este vag, lipsit de viata, banal si trist. Suntem o natie de introvertiti, care nu stim sa ne exprima sentimente, cream masti pentru a ne ascunde identitate, nu ne mai gasim eul si suntem intr-o continua ratacire cu noi insine.

Refulez. Nu poti incepe o relatie pe net, nu este locul de facut declaratii, de vorbit, de discutat. Argh. Trecand peste. Nu mai vad in jurul meu notiunea de normalitate. Mi s-a cam acrit sa vad tipe de 15-18 ani cu tipi cu a caror varsta este >= 25 doar pentru ca au bani, masina, si pot sa le intretina, sa le duca in cluburi de fite si sa se dea mare si tare. Puneti-va anunt cu dame de companie si castigati un ban cinstit. Cand e vorba de iubire, e altceva, momentan eu atac o singura categorie.

Ok, inteleg ca e varsta la care tooaaaataaaa lumea trebuie sa acumuleze experienta, sa schimbe ‘partenerii’ ca pe sosete, doar ca sa vada cum e si cu altul/alta. Dar totusi, la un moment dat ai nevoia de stabilitate. Desi stiu ca acum ma contrazic, pentru ca mai devreme am spus ca noi ca indivizi primam ca entitate, dupa care vin raporturile sociale, avem nevoie de cineva care sa fie ‘acolo’. Chit ca acum probabil orgoliul multora se va trezi la viata si va incepe a rage, nu este totusi ‘dragut’ ca atunci cand aveti o problema, oricat de minora, sa puteti vorbi cu acel cineva care mereu va va asculta? Friends come and go, poate ca nu au timp, poate ca au altceva de facut, poate ca ii doare undeva de problemele voastre cand ei au altele pe cap, dar acel ‘el/ea’ va fi oarecum mereu disponibil. Dar cui ii pasa de asta?

Fetele sunt curve si barbatii sunt porci sau prosti. Vorbeam la un moment dat de emanciparea femeii. Ok, noi ca femei vrem slujbe la fel de bune ca ale barbatilor, platite la acelasi nivel, vrem aceleasi drepturi, sa nu mai fim discrimante, si totusi … vrem flori, bomboane, bunastare, sa ne caute nod in papura, sa ne suporte cand avem PMS, sa ne inteleaga la menopauza, cand nu avem chef, cand ni s-a rupt o unghie, cand nu ne sta parul bine etc. Hai sa ne faca si statuie si sa ne venereze, daca tot am inceput pe drumul asta. Nu spun sa facem acelasi lucru, dar cu totii suntem ocupati, poate ca sunt eu dusa cu capul, dar oamenii trebuie intelesi. Nu trebuie sa avem pretentia ca ei sa stea dupa fundul nostru tot timpul, si dupa task-urile noastre, cand probabil si ei sunt la fel de ocupati, daca nu chiar mai mult. Trebuie sa dam dovada de o mica intelegere.

Not many of us live in that fairy tale with happy ending. For those who do, allow me to take a toast. Suntem oameni, supusi esecului, dezamagirilor. Ceea ce ne deosebeste este forta cu care ne ridicam sa mergem mai z departe, ceea ce tine de ’self-motivation’ si de puterea ego-ului nostru. Nu putem cere celorlati sa faca acelasi lucru ca si noi, pentru ca nu suntem identici. Reactionam diferit la stimuli, ceea ce ne face unici si ne da nota de individualitate.

Ca zodie, teoretic nu ar trebui sa stau locului, sa ma duc incoace si incolo si sa uuuuuu ). Surprinzator este ca sunt destul de calma in momentul in care ma cunosti si destul de rezervata. Nu stiu de ce, dar cand toate chestiile in jurul meu se petrec cu o viteza cutremuratoare, eu simt nevoia sa bat un pic pasul pe loc si sa ‘take a deep breath’. Simt nevoia sa analizez, sa devin rational si totusi sa ma las condusa de sentimente, sa ramana o particica din mine pe unde am trecut, sa stiu ca am insemnat ceva. Simt nevoia sa ies in evidenta si totusi sa fiu banala. Cand toata lumea vrea sa fie ‘brilliant’, sa faca 3 lucruri deodata, sa fie cu un pas in fata liniei de front, eu vreau sa fiu acel pion mic, dar insemnat.

O sa revin. 1000 de cuvinte e deja prea mult.