.

N-am mai scris de ceva timp, nu am mai avut starea necesara, nu am mai avut timpul pentru a o face intre Cercul Militar si Palatul Parlamentului, intre scoala si Summit, intre prieteni si dorinte. Sunt racita si epuizata. Am pus punct unei situatii si ma simt mult mai bine, sunt mai libera, simt cum aripile mele incep sa creasca si sa se simta in elementul lor. Vreau sa fiu libera, dar vreau sa ma tina cineva cu picioarele pe pamant. Sa fie langa mine, sa imi zambeasca, sa stam de vorba pana cand apare seara si vine frigul.

 Am avut nevoie sa fiu singura pentru ca, pana la urma, mai intai suntem noi, ca individ si pe urma ca individ raportat la o societate. Iar totul e bine si frumos in relatii ( de orice natura ) pana cand chiar ai nevoie de cineva care sa te ajute cu ceva. Atunci vei constata cu stupoare ca tot tu ti le rezolvi in proportie de 80%. Trist, dar adevarat. M-am plimbat singura prin Cismigiu in singura zi in care a fost frumos si am plecat de acolo schimbata. Nu mai facusem asta de ceva timp si am realizat ca Cismigiul este pentru mine acel ‘ceva’ care te trezeste la realitate. Happy end-urile ni le cream noi in functie de moment, ele nu mai exista.

Am nevoie acum sa ma daruiesc unei persoane. Si nu fizic. Simt nevoia sa iubesc, sa ’spread love’, sa zambesc incontinuu, sa nu am grija zilei de maine, sa nu stiu cum ma cheama, sa ma tina in brate si sa adorm acolo … sa redevin copil si sa ma cuibaresc la sanul lui stiind ca sunt ocrotita. Sa nu imi pese daca ma apuca plansul sau daca nu ma mai pot opri din ras, sa privesc lumea cu alti ochi … sa fiu eu.