In societatea contemporana, ajungem sa ne punem deseori intrebarea: ce este bine si ce este rau? Cu toate astea, putini dintre noi sunt cei care isi ridica un semn de intrebare privitor la cine genereaza aceste clisee. Unul dintre ele, sunt parintii fiecaruia dintre noi.
De ce? Pentru ca parintii, inca de cand noi suntem la varste putin inaintate, incearca sa ne impuna un sistem de valori etice caracteristic lor, asa cum il vad ei. Nu putem judeca daca acest sistem, bazat pe axe de valori, este correct sau nu; este foarte probabil ca parere sa fie divergente: din punctul meu de vedere se poate sa fie un sistem remarcabil, iar in opinia altuia, sa fie execrabil.
Aici intervine si discrepant dintre generatii. Cu toate acestea, desi diferenta de varsta este considerabila intre un copil si parintii sai, cu totii trecem prin aceleasi experiente de-a lungul vietii. Din teribilism, tanara generatie mereu va afirma ca ei trec prin intamplari inedite, inovatoare, putini fiind aceia capabili sa isi da seama ca nimic nu este nou; totul se reia, dar sub o alta forma.
Altfel spus, cu tot progresul tehnologiei, mereu vor fi aceleasi intamplari, aceleasi reactii genetice si patologice, caracteristice fiecarui individ, indiferent de genele pe care le poseda. Singurul lucru care difera este sistemul etic. Acesta va cunoaste etape diferite, fiind crescendo, ajungandu-se a se intersecta cu sistemul de valori ale parintilor in momentul in care noi, la randul nostrum, vom fi parinti.
Focusand totusi pe fiecare problema in parte, putem ajunge sa constatam diferente de opinie intre generatii din cauza progresului uman. Una este sa vorbim despre epoca comunista, sau despre perioada bunicilor nostri, si alta este sa ne raportam la cotidian. Nu mai putem afirma, asa cum nu mai pot nici parintii nostri, ca totul a ramas la fel. Una era ca acum 20-30-40 de ani, barbatii sa se intalneasca sa discute despre politica sau sa aiba un comportament ireprosabil cu femeile, si alta este lipsa de respect de astazi si discutiile despre fotbal.
Asadar, valorile ar trebui adaptate vremii. Si varstei. Este normal ca eu, intr-un moment al vietii mele, nefiind inca copt, sa ma gandesc la orice altceva inafara de educatie, cariera si bani, lucruri la care se gandesc parintii mei. Valorile mele morale se vor schimba o data cu trecerea anilor si cu importanta faptelor care mi se petrec; este foarte posibil ca, primind o buna educatie, sa imi doresc si eu acelasi lucru, si sa imi propun teluri din ce in ce mai inalte.
Cu toate acestea, trecerea anilor nu inseamna maturitate pentru fiecare individ in parte. Ajutat si de influenta mediului in care convietuieste, si de preceptele falsei libertati si ale democratiei, ajunge ca pana la urma sa aiba un sistem de valori deformat intelectual. Altfel, personal, nu imi pot explica cum de exista o tendinta de teribilism la majoritatea dintre noi, dictata de proasta societate in care traim, si care se accentueaza o data cu trecerea timpului si a experientei de viata.
In aceste cazuri, degeaba se zbat parintii pentru mine sa imi ofere o educatie buna, sa imi spuna cum sa ma comport in societate, ce gesturi sa fac, cum trebuie sa ma prezint, cand eu nu sunt capabil sa analizez tot ceea ce mi se comunica, sa trec totul prin filtrul gandirii si sa iau o decizie. Ajungem astfel sa vedem oameni care arunca cu bani in stanga si in dreapta, care cunosc adevarata valoare a lor, care nu mai pun pret pe educatie, pe respect - ma refer atat la respectul de sine cat si la respectul pentru cei din jur - si pe relatiile interumane si interpersonale.
Dar sa luam si celalalt caz - ce se intampla atunci cand sistemul de valori al parintilor este la pamant, dar copilul/adolescentul/omul in devenire doreste sa isi depaseasca conditia sociala? Pentru ca observ ca acest caz este din ce in ce mai putin discutat si mediatizat - se cauta a se da un exemplu din tot ceea ce este rau, dar nimeni nu se gandesc ca oamenii sunt mai bine motivati de un exemplu pozitiv ( lucru dovedit stiintific ).
Desi se spune ca inca de mici suntem influentati de comportamentul parintilor nostri si tindem sa vedem un ei exemple a ceea ce vrem sa devenim, mai exista si persoane care devin constiente ca parintii lor sunt departe de ceea ce am putea numi un “model social”. Iar aici intervine motivatia. Putini dintre noi sunt capabili de a fi motivati in interior atat de puternic, incat sa incerce sa se impotriveasca inevitabilului. Nu cred ca putem fi constienti de ceea ce implica lucrul asta - pe o parte, a realiza ca trebuie sa distrugi un sistem care iti este impus ani de zile, pe care sa il ignori, iar pe de alta parte, sa iti construiesti altul nou, dupa care sa te ghidezi in viata, bazat pe ceea ce crezi tu ca este bine. Tu duci un dublu efort.
Asta pentru ca persoanele din jurul nostru sunt foarte greu de schimbat, mai ales daca nu intervin factori externi sau interni atat de puternici incat sa ii zguduie, iar atunci isi vor reevalua toate bazele morale pe care se sustin la un moment dat. Dar este formidabil sa lupti cu cei din jur, sa le tii piept, si in acelasi timp sa te schimbi pe tine.
Am avut parte de o experienta ft placuta cand am plecat, pentru ca aveam un caine in vagon care nu statea o clipa locului si am ras cu lacrimi. A fost frumos. 
