Fata sihastra…

M-am trezit din somnul meu, tresarind, mangaiata de razele soarelui ce se strecoara usor la mine in camera. Am inteles ca nimicul nu are nici un inteles. Stergandu-mi o lacrima, am inteles ca mi-au luat tot, tot ce aveam, tot ce am strans o viata intreaga. Stau in strada, singura, si mi-e frig. Cand se lasa inserarea, nu am pe nimeni, si, ratacind ca un strain, mi se pare ca soarele mai des apune decat rasare.

O ocheada, un suras, tot ceea ce zboara, ce nu poate fi atins. Hoinaresc ca un copil naiv, absolvit de orice vina, rememorand, ispitita de tot ceea ce e in jurul meu, de tot ceea ce as fi putut avea. Si visez … cu ochii deschisi. Rad catre Soare, ii zambesc, astept sa rasara din nou, sa imi raspunda la zambet, sa ma inconjoare cu razele lui, sa ma incante, sa ma incalzeasca … Sa ma intind pe iarba si sa privesc la minutiozitatea ce ma absoarbe, sa ma delect cu mirosul florilor, al prospetimii, al puritatiii.

In pelerinajul meu, ma intersectez cu altii. Stau si privesc la doi copii, incenti, sa nu fi avut mai mult de 10 ani. Rad, se joaca, alearga, tot este un joc pentru ei. Nu isi dau seama de nimic. Cu toate acestea, ce valoare are un suras daca nu este adresat cuiva? Fara sa vreau, imi ridic privirea si zambesc. Cui zambesc? Mie insami. Pentru ca exist, pentru ca fac parte din TOT, pentru ca sunt o entitate, o persoana cu vise, emotii, iluzii, dezamagiri si iubiri.