Revenire la concepte invechite

Conceput ca o utopie, comunismul reprezinta pentru majoritatea adolescentilor generatiilor ‘89-’90 o perioada obscura, care nu se vrea discutata si analizata. Cei mai multi se tem de a face afirmati asupra a ceea ce s-a intamplat atunci, despre `statul la coada pentru carne si oua` si despre tortura Securitatii.

Ca orice utopie, comunismul va adopta o politica agresiva de impunere a argumentelor in momentul in care acestea nu mai pot fi validate. Pusa pe hartie, ideologia acestui sistem era exceptional, ceva magnific, care ar fi revolutionat TOTUL, ajungandu-se prin intermediul ei la o economie perfecta din toate punctele de vedere, exploatata la maximum, ce ar fi atins beneficiile de pe cea mai inalta treapta.

Si nu numai privitor la economie. Aici putem vorbi atat de cultura, de educatie, de mod de comunicare al anumitor date, cat si de privirea de ansamblu asupra viitorului. Comparat cu “democratia” existenta astazi, personal, comunismul are mai multe puncte bune decat proaste.

Inexorabil, regimul communism este condamnat de multi. Si pe buna dreptate. Pentru ca putini sunt aceia care vad dincolo de ceea ce a fost, si ideea de la care a pornit totul. Geniala. O societate fara cusur, in care fiecare membru al ei va avea tot ce va dori, cu forta de munca, cu beneficii. Dar asta numai in ipoteza. Dincolo de toate cele numite mai sus, se imprima si constiinta omului, care, potrivit pornirilor sale patologice, nu este capabil de a se lasa dominat, indifferent de conditia pe care o are.

Regim autoritar in care seful statului este confundat cu Dumnezeu, in perceptia ca el are intotdeauna dreptate si va pune sistemul pe roate. Ca urmare, toate ordinele lui sunt menite sa asigure bunastarea societatii umane, cautand sa confere cele mai bune conditii de trai. Dar cati dintre noi, destepti sau nu, se pot supune anumitor reguli autoritate, chiar daca sunt elaborate pentru binele nostru? Cu totii cautam idei inovatoare intr-un anumit domeniu, pe care le formulam altfel, crezand asa ca am descoperit un lucru nou; nimic nu se mai descopera in ziua de azi pana la un anumit nivel: totul a fost exprimat din cele mai vechi timpuri si reluat, dar sub alta forma.

Forma in care este prezentat un anumit obiect ne face sa ne gandim la el in alte ipostaze. Manipulare a existat din cele mai vechi timpuri, nu numai pe vremea comunismului, insa atunci o percepeam mult mai acut. Astazi, cu tot accesul instantaneu la informatii de orice fel, nu ne mai ridicam semne de intrebare referitoare la o anumita problema, nu mai stam sa analizam ceea ce se petrece in jurul nostru, de la nivel inalt pana la actiunile vecinului care sta un etaj mai jos.

Acestea se datoreaza unei false libertati. Se duce o propaganda de libertate ce este prost inteleasa de catre majoritarea oamenilor: avem libertatea presei, dar numai in anumite contexte si pentru a pune intr-o lumina buna/proasta pe cineva si astfel sa manipulam cititorii; numai ca totul este facut intr-un mod subtil, imperceptibil. Oamenii sunt extrem de ocupati, nu mai au timp sa gandeasca si iau de buna tot ceea ce li se comunica. Inainte, din cauza accesul restrans la informatii, eram pusi sa analizam fapte, sa le intoarcem pe o parte si pe cealalta si sa vedem daca ceea ce ni s-a spus este plauzibil sau nu. Din acest punct de vedere, democratia cotidiana mi se pare sub nivelul comunismului, pentru ca duce pana la urma la o indobitocire nedorita si … nesimtita.

Mi se pare inutil sa incerc EU sa comentez un regim in care nu am trait. Aud povesti de jur imprejurul meu despre lipsa de apa si de electricitate, de cozi, de programul televiziunii restrans la cateva ore. Mi-as dori sa pot critica un astfel de sistem, asa cum ar face-o orice om, probabil, Dar, atata timp cat nu am trait ororile de atunci, nu imi pot exprima punctul de vedere decat printr-o singura remarca: in acel moment, utopia a devenit agresiva, iar piata economica a fost fortata sa suplineasca ceva ce nu exista. Repercusiunile au fost la nivelul intregii populatii.

Multi dintre noi ne dam cu parerea despre ceea ce a fost atunci, despre `epoca de aur` apusa – in opinia unora -, dar mai putem oare aminti de inchisori si de torturile suferite acolo? De manipularea masiva care se practica, de metodele psihologice de persuasiune aplicate intr-un mod pur si simplu exceptional?

Ce am putea spune despre Fenomenul Pitesti? Din motive bine intelese, nu au fost publicate multe carti; nimeni nu vrea sa isi aminteasca. Numit `insula a ororii absolute`, Fenomenul Pitesti, cum va fi cunoscut mai tarziu, ce consta in reeducare, a luat nastere in data de 6 decembrie 1949, experienta care va tine pana in august 1952. “Reeducarea”, cum a fost numit, a fost intinsa si la alte inchisori din Romania, dar Pitestiul ramane reprezentativ pentru ororile ce au avut loc aici. Dovezile sunt, in cea mai mare masura, marturiile victimelor reeducarii ce au fost nevoite, sa devina, la randul lor, tortionari sau calai.

Ca orice proiect, acesta necesita un lider. A fost ales un tanar, pe numele lui Eugen Turcanu, legionar, ce reusise sa urmeze timp de 3 ani cursurile Facultatii de Drept din Iasi, devenind membru in Biroul Politic al organizatiei locale a partidului communist, considerat, de cei care il cunosteau, a fi un om inzestrat cu o capacitate intelectuale nemaipomenita si fiind extraordinar de perspicace.

Reeducarea, adica aplicarea torturii neintrerupte, consta in a pune pe tortionar in aceeasi celula cu ce torturat si a nu ii ingadui acestuia nici o pauza, astfel incat secretul reusitei deplinei era ordinul ca detinutii sa se tortureze unii pe altii.

Si … totusi, de ce? Se pare ca scopul Securitatii, initiind reeducarea de la Pitesti, era nu numai de a nimicnici fortele pline de viata ale unei miscari politice – de orice natura ar fi fost ea – , ci si de a anihila metodic, si fara posibilitate de recuperare, forta pe care o putea avea tineretul detinut, aflata in opozitie cu cerintele regimului.

Fenomenul de “reeducare”, pornit de la ideea lui Makarenko, nu putea fi pus in aplicare decat de un lider extraordinar de inzestrat cu capacitati intelectuale, asa cum l-am numit mai sus, acel Eugen Turcanu, si grupul lui aferent. In momentul in care cel torturat tortureaza la randul lui, calitatea lui de victim dispare, devenind el insusi calau. In asemenea mod, cu totii au fost legati de ei prin tortura. In toate inregistratile, un singur om a reusit sa se sinucida: la doua saptamani, detinutii erau trimisi la baie pentru a se spala – cu scopul de a nu contacta vreo molima pentru a se incepe o anumita investigatie -, iar unul din ei a reusit sa-si curme viata aruncandu-se drept in casa scarilor. Peste doua saptamani, aceasta va fi incercuita cu un gard de sarma.

Desi teoretic trebuia sa porneasca de la reeducarea chinezeasca – cand Regele putea devine gradinar pentru a nu se obisnui cu un statut privilegiat – experienta de la Pitesti va fi una dintre cele mai neomenesti din cate au existat vreodata intr-un posibil dictionar al sadismului.

Tot procesul era conceput din patru faze: in prima – numita si demascarea externa – , victim – detinutul – trebuia sa isi dovedeasca loialitate fata de partid, relevand tot ceea ce ascunsese de anchetele Securitatii si toate legaturile pe care le avea in exteriorul inchisorii. In ce de-a doua faza – demascarea interna ­– studentul trebuia sa ii toarne pe cei care il ajutasera in interiorul inchisorii: detinuti sau administratie. Faza a treia sau demascarea morala publica era momentul in care trecutul detinutului era analizat in totalitate, iar acesta trebuia sa treaca peste orice valori morale si sa calce in picioarele ce are mai sfant – atat Dumnezeu, cat si familie -; cu cat erau mai inventate, cu atat mai bine. Dupa ce treceai prin toate aceste faze, din victima, deveneai calau: erai pus sa iti torturezi cel mai bun prieten, care era, de cele mai multe ori, colegul de celula.

Inafara de grupul lui Turcanu, nu s-au putut gasi vinovati. Cum il poti acuza pe un om ca a torturat pentru a nu muri, ca a fost fortat sa omoare pentru a trai ? Instinct animalic. Aproape 1200 de student, majoritatea avand o facultate, au fost terorizati si marcati pe viata, fortati sa lupta pentru a isi vedea ziua de maine, obligati sa treaca peste orice regula etica pentru a scapa. Este de prisos a aminti torturile. Cu cat am aflat mai multe, cu atat m-am oripilat, si nu imi puteam crede ochilor ceea ce citesc. Sunt file scrise, dosarele ale Securitatii, negru pe alb, de care nimanui nu ii pasa.

Manualele scolare amintesc cateva randuri, maxim o pagina despre aceste tumultoase vremuri. Se cere condamnarea comunismului, dar pe ce baza? Experimentul de mai sus este doar un exemplu, sunt constienta ca nu l-am putut intelege la adevarata lui valoare. Este prezentat ca o experienta pentru crearea `omului nou`, fara a se sti adevarata insemnatate a acestui cuvant.

Azi, suntem pusi cu totii sa criticam, sa ne dam cu parerea, dar cum am putea s-o facem cand nu avem datele necesare? Torturari, schinguiri, procese mentale. Acei oameni nu mai sunt, psihic vorbind, sanatosi; mai mult ca sigur nici fizic, fiind supusi la atatea torturi aproape 3 ani de zile. Dar se spune ceva? Se cauta alinare, despagubire? Am auzit, recent, ca totul a fost o greseala. Ca nimeni nu a stiut de acest proiect. Cum, cand dosarele arata altceva? Cand au fost rugati sa nu intervina, tocmai pentru a spori puterea Regimului?

Iar astazi, imi este peste mana sa ma uit in jur si sa vad oameni care nu apreciaza ceea ce au, care nu isi dau seama ca libertatea pe care o au momentan – chiar daca doar pe hartie – este cel mai de pret lucru pe care il pot obtine. Ani de-a randul, lumea a oprimat un regim, a incercat stoparea lui, pana cand l-au dat jos. Si-au revendicat tara LOR si libertatea LOR. Castigata cu pretul a mii de morti in decembrie 1989, libertatea este un factor al societaii moderne, democratice, ce ne da oportunitatea de a fi inzestrati cu liberul arbitru.