Revenire la concepte invechite

Conceput ca o utopie, comunismul reprezinta pentru majoritatea adolescentilor generatiilor ‘89-’90 o perioada obscura, care nu se vrea discutata si analizata. Cei mai multi se tem de a face afirmati asupra a ceea ce s-a intamplat atunci, despre `statul la coada pentru carne si oua` si despre tortura Securitatii.

Ca orice utopie, comunismul va adopta o politica agresiva de impunere a argumentelor in momentul in care acestea nu mai pot fi validate. Pusa pe hartie, ideologia acestui sistem era exceptional, ceva magnific, care ar fi revolutionat TOTUL, ajungandu-se prin intermediul ei la o economie perfecta din toate punctele de vedere, exploatata la maximum, ce ar fi atins beneficiile de pe cea mai inalta treapta.

Si nu numai privitor la economie. Aici putem vorbi atat de cultura, de educatie, de mod de comunicare al anumitor date, cat si de privirea de ansamblu asupra viitorului. Comparat cu “democratia” existenta astazi, personal, comunismul are mai multe puncte bune decat proaste.

Inexorabil, regimul communism este condamnat de multi. Si pe buna dreptate. Pentru ca putini sunt aceia care vad dincolo de ceea ce a fost, si ideea de la care a pornit totul. Geniala. O societate fara cusur, in care fiecare membru al ei va avea tot ce va dori, cu forta de munca, cu beneficii. Dar asta numai in ipoteza. Dincolo de toate cele numite mai sus, se imprima si constiinta omului, care, potrivit pornirilor sale patologice, nu este capabil de a se lasa dominat, indifferent de conditia pe care o are.

Regim autoritar in care seful statului este confundat cu Dumnezeu, in perceptia ca el are intotdeauna dreptate si va pune sistemul pe roate. Ca urmare, toate ordinele lui sunt menite sa asigure bunastarea societatii umane, cautand sa confere cele mai bune conditii de trai. Dar cati dintre noi, destepti sau nu, se pot supune anumitor reguli autoritate, chiar daca sunt elaborate pentru binele nostru? Cu totii cautam idei inovatoare intr-un anumit domeniu, pe care le formulam altfel, crezand asa ca am descoperit un lucru nou; nimic nu se mai descopera in ziua de azi pana la un anumit nivel: totul a fost exprimat din cele mai vechi timpuri si reluat, dar sub alta forma.

Forma in care este prezentat un anumit obiect ne face sa ne gandim la el in alte ipostaze. Manipulare a existat din cele mai vechi timpuri, nu numai pe vremea comunismului, insa atunci o percepeam mult mai acut. Astazi, cu tot accesul instantaneu la informatii de orice fel, nu ne mai ridicam semne de intrebare referitoare la o anumita problema, nu mai stam sa analizam ceea ce se petrece in jurul nostru, de la nivel inalt pana la actiunile vecinului care sta un etaj mai jos.

Acestea se datoreaza unei false libertati. Se duce o propaganda de libertate ce este prost inteleasa de catre majoritarea oamenilor: avem libertatea presei, dar numai in anumite contexte si pentru a pune intr-o lumina buna/proasta pe cineva si astfel sa manipulam cititorii; numai ca totul este facut intr-un mod subtil, imperceptibil. Oamenii sunt extrem de ocupati, nu mai au timp sa gandeasca si iau de buna tot ceea ce li se comunica. Inainte, din cauza accesul restrans la informatii, eram pusi sa analizam fapte, sa le intoarcem pe o parte si pe cealalta si sa vedem daca ceea ce ni s-a spus este plauzibil sau nu. Din acest punct de vedere, democratia cotidiana mi se pare sub nivelul comunismului, pentru ca duce pana la urma la o indobitocire nedorita si … nesimtita.

Mi se pare inutil sa incerc EU sa comentez un regim in care nu am trait. Aud povesti de jur imprejurul meu despre lipsa de apa si de electricitate, de cozi, de programul televiziunii restrans la cateva ore. Mi-as dori sa pot critica un astfel de sistem, asa cum ar face-o orice om, probabil, Dar, atata timp cat nu am trait ororile de atunci, nu imi pot exprima punctul de vedere decat printr-o singura remarca: in acel moment, utopia a devenit agresiva, iar piata economica a fost fortata sa suplineasca ceva ce nu exista. Repercusiunile au fost la nivelul intregii populatii.

Multi dintre noi ne dam cu parerea despre ceea ce a fost atunci, despre `epoca de aur` apusa – in opinia unora -, dar mai putem oare aminti de inchisori si de torturile suferite acolo? De manipularea masiva care se practica, de metodele psihologice de persuasiune aplicate intr-un mod pur si simplu exceptional?

Ce am putea spune despre Fenomenul Pitesti? Din motive bine intelese, nu au fost publicate multe carti; nimeni nu vrea sa isi aminteasca. Numit `insula a ororii absolute`, Fenomenul Pitesti, cum va fi cunoscut mai tarziu, ce consta in reeducare, a luat nastere in data de 6 decembrie 1949, experienta care va tine pana in august 1952. “Reeducarea”, cum a fost numit, a fost intinsa si la alte inchisori din Romania, dar Pitestiul ramane reprezentativ pentru ororile ce au avut loc aici. Dovezile sunt, in cea mai mare masura, marturiile victimelor reeducarii ce au fost nevoite, sa devina, la randul lor, tortionari sau calai.

Ca orice proiect, acesta necesita un lider. A fost ales un tanar, pe numele lui Eugen Turcanu, legionar, ce reusise sa urmeze timp de 3 ani cursurile Facultatii de Drept din Iasi, devenind membru in Biroul Politic al organizatiei locale a partidului communist, considerat, de cei care il cunosteau, a fi un om inzestrat cu o capacitate intelectuale nemaipomenita si fiind extraordinar de perspicace.

Reeducarea, adica aplicarea torturii neintrerupte, consta in a pune pe tortionar in aceeasi celula cu ce torturat si a nu ii ingadui acestuia nici o pauza, astfel incat secretul reusitei deplinei era ordinul ca detinutii sa se tortureze unii pe altii.

Si … totusi, de ce? Se pare ca scopul Securitatii, initiind reeducarea de la Pitesti, era nu numai de a nimicnici fortele pline de viata ale unei miscari politice – de orice natura ar fi fost ea - , ci si de a anihila metodic, si fara posibilitate de recuperare, forta pe care o putea avea tineretul detinut, aflata in opozitie cu cerintele regimului.

Fenomenul de “reeducare”, pornit de la ideea lui Makarenko, nu putea fi pus in aplicare decat de un lider extraordinar de inzestrat cu capacitati intelectuale, asa cum l-am numit mai sus, acel Eugen Turcanu, si grupul lui aferent. In momentul in care cel torturat tortureaza la randul lui, calitatea lui de victim dispare, devenind el insusi calau. In asemenea mod, cu totii au fost legati de ei prin tortura. In toate inregistratile, un singur om a reusit sa se sinucida: la doua saptamani, detinutii erau trimisi la baie pentru a se spala – cu scopul de a nu contacta vreo molima pentru a se incepe o anumita investigatie -, iar unul din ei a reusit sa-si curme viata aruncandu-se drept in casa scarilor. Peste doua saptamani, aceasta va fi incercuita cu un gard de sarma.

Desi teoretic trebuia sa porneasca de la reeducarea chinezeasca – cand Regele putea devine gradinar pentru a nu se obisnui cu un statut privilegiat – experienta de la Pitesti va fi una dintre cele mai neomenesti din cate au existat vreodata intr-un posibil dictionar al sadismului.

Tot procesul era conceput din patru faze: in prima – numita si demascarea externa - , victim – detinutul – trebuia sa isi dovedeasca loialitate fata de partid, relevand tot ceea ce ascunsese de anchetele Securitatii si toate legaturile pe care le avea in exteriorul inchisorii. In ce de-a doua faza – demascarea interna ­– studentul trebuia sa ii toarne pe cei care il ajutasera in interiorul inchisorii: detinuti sau administratie. Faza a treia sau demascarea morala publica era momentul in care trecutul detinutului era analizat in totalitate, iar acesta trebuia sa treaca peste orice valori morale si sa calce in picioarele ce are mai sfant – atat Dumnezeu, cat si familie -; cu cat erau mai inventate, cu atat mai bine. Dupa ce treceai prin toate aceste faze, din victima, deveneai calau: erai pus sa iti torturezi cel mai bun prieten, care era, de cele mai multe ori, colegul de celula.

Inafara de grupul lui Turcanu, nu s-au putut gasi vinovati. Cum il poti acuza pe un om ca a torturat pentru a nu muri, ca a fost fortat sa omoare pentru a trai ? Instinct animalic. Aproape 1200 de student, majoritatea avand o facultate, au fost terorizati si marcati pe viata, fortati sa lupta pentru a isi vedea ziua de maine, obligati sa treaca peste orice regula etica pentru a scapa. Este de prisos a aminti torturile. Cu cat am aflat mai multe, cu atat m-am oripilat, si nu imi puteam crede ochilor ceea ce citesc. Sunt file scrise, dosarele ale Securitatii, negru pe alb, de care nimanui nu ii pasa.

Manualele scolare amintesc cateva randuri, maxim o pagina despre aceste tumultoase vremuri. Se cere condamnarea comunismului, dar pe ce baza? Experimentul de mai sus este doar un exemplu, sunt constienta ca nu l-am putut intelege la adevarata lui valoare. Este prezentat ca o experienta pentru crearea `omului nou`, fara a se sti adevarata insemnatate a acestui cuvant.

Azi, suntem pusi cu totii sa criticam, sa ne dam cu parerea, dar cum am putea s-o facem cand nu avem datele necesare? Torturari, schinguiri, procese mentale. Acei oameni nu mai sunt, psihic vorbind, sanatosi; mai mult ca sigur nici fizic, fiind supusi la atatea torturi aproape 3 ani de zile. Dar se spune ceva? Se cauta alinare, despagubire? Am auzit, recent, ca totul a fost o greseala. Ca nimeni nu a stiut de acest proiect. Cum, cand dosarele arata altceva? Cand au fost rugati sa nu intervina, tocmai pentru a spori puterea Regimului?

Iar astazi, imi este peste mana sa ma uit in jur si sa vad oameni care nu apreciaza ceea ce au, care nu isi dau seama ca libertatea pe care o au momentan – chiar daca doar pe hartie – este cel mai de pret lucru pe care il pot obtine. Ani de-a randul, lumea a oprimat un regim, a incercat stoparea lui, pana cand l-au dat jos. Si-au revendicat tara LOR si libertatea LOR. Castigata cu pretul a mii de morti in decembrie 1989, libertatea este un factor al societaii moderne, democratice, ce ne da oportunitatea de a fi inzestrati cu liberul arbitru.

Tic-tac

17 ani .. 18 ani .. 19 ani .. si asa mai departe. Varste ale inocentei, ale maturizarii aproape complete, nepasare, fericire, reverie… Ani in care nu iti pasa de ceea ce se intampla in jurul tau, de clipele care trec pe langa tine, de consecintele pe care le au faptele tale. Mergi pe strada, te uiti la cei din jur, arunci cate un zambet fugar unui tip [ sau unei tipe ] si mergi mai departe. Daca se leaga ceva, bine, daca nu … eh, poate la urmatoarea persoana.

Zile in care soarele iti zambeste TIE, da, TIE, clipe in care oricine se poate considera Dumnezeu, as cum o facem cu totii la un moment dat, pentru ca ne permitem. Pentru scurt timp, ne permitem sa alunecam catre oniric, sa ne credem superiori, nemuritori, de neinvins. Cati dintre noi nu s-au crezut stapanii lumii, cati nu s-au trezit intr-o dimineata sa spuna: “Azi o sa fac AIA, o sa abtin ASTA!”. De ce? Pentru ca asa ne-am propus. Si .. de cele mai multe ori reusim. Datorita faptului ca acum suntem unici, individuali. Bine sau rau, catalogam ceea ce este in jurul nostru, comentam lucruri care nu ne convin, ne facem o parere despre bine si despre rau, ne formam personalitatea, pentru a ajunge CINEVA. Daca nu acum, atunci cand … ?

Hah! Conflicte intre generatii ..Oh, da .. exista peste tot. Cu totii avem perioade noastre de teribilism, care ne contureaza personalitate si ajung sa faca parte din descoperirea noastra ca fiinta. Pentru ca avem gandire, pentru ca putem discerne intre ceea ce este bun sau rau, si pentru ca putem lua decizii. Nimeni nu le ia in locul nostru de la o varsta incolo. Ne certam cu parintii, cu prietenii, cu iubitii [ iubitele ], tocmai pentru a ne depasi conditia sociala, pentru a incerca sa urma o treapta pe scara vietii, care ne va ajunge intr-un final din urma.

Cu regret ma uit in jur si imi dau seama ca sunt oameni care nu stiu sa isi aprecieze prietenii sau familia. Ce poate fi mai frumos decat, atunci cand ai o problema, sa iesi cu prietenii cei mai apropiati in oras, sa discutati, sa comentati si la final sa radeti, spunandu-va ca “Se poate si mai rau?”. Multi nu realizeaza cat de mult inseamna un zambet din partea cuiva apropiat, sau o vorba spusa la momentul potrivit. Sunt chestii care nu egaleaza milioanele de euro [ dolarii nu mai sunt la moda ], sau telefoanele, sau .. nu stiu ce gadget. Exista oameni care nu au prieteni, care nu sunt capabili sa ii tina, sa ii invete sa le fie aproape, sa ii aprecieze la justa lor valoare. Cu defecte sau nu, cu stare materiala buna sau nu, prietenii sunt indispensabili, la fel ca si familia. Te pot parasi toti, dar … mereu va ramane cineva alaturi de tine.

Putine prietenii dureaza peste ani; mereu va interveni ceva. In ultimul timp, toate relatiile ajung pana la urma sa devina superficiale, din cauza ideologiilor impuse [ constient sau nu ]. Nimeni nu mai are rabdarea sa descopere acea licarire, acea sclipire, caldura .. pe care o poseda orice om. Cu totii suntem pe fuga, ne gandim numai la noi. Am devenit egoisti, egocentrici si ingrati. In unele momente, ma numar si eu printre ei. Desi stiu ca nu vreau asta, am nevoie de momente doar pentru mine, sa ma analizez, sa ma pun eu pe primul plan. Uneori ma judec pentru asta, dar .. face parte din mine.

Ca o incheiere .. pentru toti cei care mi-au citit acest post. Puneti mana pe telefon, luati-va gasca de prieteni si .. iesiti in oras. Iar daca puteti, zambiti cu totii cat de mult puteti, in ciuda problemelor personale ale fiecaruia. Daruiti-va un moment de relaxare, de iesire din realitatea cotidiana .. pentru ca .. poate nu veti mai avea sansa asta.

Fumatul

Eh, da. De mult am vrut sa scriu un post despre tema asta, dar mereu am amanat, sau a intervenit ceva mai bun. Sau am uitat.

Cert este ca a fost o perioada in care eram intrebata foarte des : “De ce fumezi?”. Ca orice om, as fi putut raspunde ca din teribilism fumez de 3 ani de zile si singurul motiv pentru care duc tigara la gura in mod constant este dorinta mea de a fi privita ca o tipa `pe trend`. Cu toate acestea, mereu am fost fascinata de o femeie care fumeaza, cam ceva drept pe aici.

Ma refer aici la femeile care chiar stiu sa fumeze, care au o anumita prestanta cand fac asta. Am cautat de-a lungul timpului sa imi cizelez miscarile, sa nu ajug sa trag din tigara ca un tractorist. Si, dupa multe ore de stat in fata oglinzii, am si reusit :))

[ post pus de caterinca din cauza somnului ]

Libertatea de exprimare

Asta ca tot am ajuns pe site-ul lui Weed si m-a frapat primul lui post, in urma caruia e exmatriculat. Conform Constitutiei Romaniei, fiecare om are dreptul la libera exprimare, asa cum reiese si din titlul postului. Dar, totusi, cum traim in Romania, trebuie sa existe cenzura. Cu toate acestea, in ce moment trebuie sa intervina cenzura?

Inteleg ca, in cazul unui discurs ce contine injurii si blasfemii, acesta sa fie cenzurat cu `biiiip` sau reformulat. Mi se pare perfect de acord. Dar, daca eu imi reformulez discursul in asemenea fel incat sa nu atac pe nimeni personal, si in mod direct, de ce trebuie sa fiu EU damnat? Si, atata timp cat nu critic o persoana, ci o institutie si, implicit un sistem, de ce trebuie sa fiu dat la o parte si exclus? Sau altfel zis, de ce trebuie sa fiu privit ca un eretic?

In ultimul timp, se bate mult moneda pe ideea de libera exprimare. Un concept nou, modern, adoptat de Occident. Unde acolo se mai si duc oameni destepti pe la emisiuni si vorbesc despre o anumita tema. La noi, au cuvantul in majoritatea lor taranii si incultii. Vezi OTV si Antena 1/3 ProTv. Iar cei care stiu ceva, au masa mare de oameni in spate care ii sustin si le dicteaza ceea ce sa spuna si catre ce sa directioneze.

Si `afara` este aproape la fel, doar ca acolo este un pic mai permisiv. Cazul SUA nu intra in discutie; acolo, daca li se comanda sa manance toti pamant, vor manca cu totii pamant, indiferent de statut social; deja acolo asistam la o imbecilizare cumplita. Franta, Italia, Germania, Spania, Anglia. Tineretul este impins de la spate sa caute, sa descopere, sa cunoasca. Si este indemnat sa isi construiasca un punct de vedere pe care sa-l argumenteze, pentru ca degeaba am eu o idee stralucita daca nu o pot argumenta. Ar fi o utopie si, ca orice utopie, in momentul in care ii caut fundatia si nu o gasesc, va tinde sa devina agresiva. [ patologic vorbind, este demonstrat faptul ca, atunci cand o persoana nu mai are argumente pentru a-si sustine ipoteza, va ridica tonul, in instinct de aparare ].

Dar noi, romanii, natie de traci/daci/romana/slavi ce suntem, nu putem accept o parere si o critica. Personal, daca eu sunt criticata, analizez ceea ce mi se spune, pentru ca in asemenea mod imi pot repara greselile si imi voi imbunatati modul de a gandi si de a actiona. Dar atunci ce este cu gandirea asta inapoiata, de haita in ultimul rand, care nu accepta nimic din exterior? Totul este un grup izolat ermetic, etans parca, ce nu accepta nicio infiltratie din exterior.

In incheiere, pentru ca nu cred ca sta nimeni sa-mi citeasca aberatiile mele, atata timp cat eu sunt un om LIBER, un cetatean cu drepturi, ce traieste intr-o democratie, am voie sa imi exprim gandurile/parerile/opiniile intr-un mod unic, ce sa imi apartina numai mie [ cu singura conditie sa nu aiba injurii/calomnii/atacuri la persoana, sau sa fie versate ]. Poate ca e o tampenie ceea ce voi spune acum, dar sper ca postul meu sa fie un beculet aprins pentru unii dintre noi si .. este semnul meu ca il sprijin pe Ariel Constantinof. Pentru ca merita!

Sa ne auzim .. mai liberi!

Pentru fanii si fanele mele

Ca tot am prins cateva zile de soare .. bag si eu 3 poze. Nu de peisaje, astea or sa vina pe urma, ci sa ma vada si pe mine lumea cum arat