Niiingeee!!

Intr-un final a inceput sa si ninga. Toate bune si frumoase, plecam la schi, ne dam cu placa, ne inghesuim maine [ azi ] pe tren, dracu stie cum si cand o sa ajungem, dar NINGE!
Vorba lu` maica-mea: “Cum sa n-avem Craciun cu zapada?”. Iata ca s-a intampla si asta. Cu oarece intarziere, dar, daca ne-am raporta la ora de la Greenwich, ar fi pana in 12 [ ca sa nu stricam spiritul Sarbatorilor ].
Abia astept sa merg pe tren, sa mai incep o discutie cu cineva necunoscut, una interminabila despre carti, muzica, arta. Mi-e dor de asta. Mi-e dor sa stau cu o persoana si sa palavragesc cu ea. Sa plec din Bucuresti fara sa stiu nimic, si sa ajung la destinatie cu ceva castigat. Tin minte ca am plecat acum ceva timp cu un personal catre Busteni, in care am cunoscut o persoana extrem de interesanta. Student, de data asta la design, un tip extrem de complex, care se afla la a 5-a facultate pentru ca nu stia ce ii place in momentul respectiv. Se ghida dupa ceea ce simtea, ceea ce am apreciat destul de mult. Eu am fost mereu invatata sa pun ratiunea inaintea sentimentului. Si am vorbit de la cluburi/baruri pana la muzica, culori, carti si ceainarii. Am plecat de acolo simtind ca sunt mai bogata `cultural`. Nu pentru ca am purtat o mai mult sau mai putin banala discutie, ci pentru ca am aflat lucruri noi, si ma refer la opiniile acelei persoane despre anumite lucruri.
Am fost pusa in situatii in care a trebuit sa aleg. De la lucruri infime, pana la cele majore. Am avut parte atat de decizii luate pe moment, cat si gandite si planuite. Si am ajuns la concluzia ca niciodata nu stiu cum este mai bine. Sau daca ar trebui sa aleg dupa ceea ce simt sau dupa ceea ce ar fi bine. M-am gandit daca e normal sa ma pun pe mine in fata, in majoritatea timpului, sa ma gandesc mai intai la mine si pe urma la cei din jurul meu, sau daca sa fac invers. Am vazut ca de multe ori e bine sa gandesti pe moment, sa te pui pe tine pe scena, in rolul principal. Sa simti ca meriti acest lucru, chiar daca peste 2 ore vei crede esti ipocrit si probabil ai regreta.
Deciziile maturizeaza, compromisurile maturizeaza. Modele umane margineaza si limiteaza omul, dar in acelasi timp il conduce, il modeleaza. Toti avem modele la un moment dat; sau, sa le spunem mai frumos, repere. De la papusile si eroii de desene animate, pana la staruri, oameni cu influenta.
Toata viata noastra pe bazeaza pe compromisuri. Un compromis presupune suferinta, pentru ca renunti la ceva. O lume perfecta ar insemna, un echilibru perfect. Renuntam la anumite chestii, ne insusim dureri, necazuri care nu ne apartim tocmai pentru a echilibra; cu scopul de a ajunge la armonie. Dar ce se intampla in momentul in care suferinta este prea mare pentru a mai putea invata ceva din ea? Mereu m-am intrebat pana la cat poate suferi o fiinta, raportandu-ma la oameni. Si cele mai elocvente imagini care mi-au venit in minte sunt cele ale tortionarilor. De ce? Pentru ca oamenii torturati indura cele mai grele suferinte; nu ma refer aici neaparat la cei care isi apara tara [ aici merge totul pana intr-un anumit punct ], ci la cei care se lasa masacrati pentru cei dragi. Mi-am pus intrebarea de multe ori: eu ce as face in situatia asta? Pana unde as fi dispusa sa merg?
Ma uit in jurul meu si unele din cele mai mari compromisuri mi se par cele facute de mame [ si nu vorbim de cele denaturate ], pentru copilul ei. Mi-a fost dat sa vad femei care-si luasera si al treilea serviciu pentru a-i putea oferi totul odorului ei. Personal, mi s-a parut ceva extraordinar.
Dar care e varsta la care realizam compromisurile? Cand ne dam seama de ceea ce abandonam si ceea ce primim in schimb? Sunt persoane, care, desi au destul de multi ani, nu realizeaza ceea ce fac si ceea ce sunt capabil sa plamaduiasca. Si sunt adolescenti, daca nu chiar si copii, care-si intretin familiile. In concluzie, unde putem trage linia?
Si .. in ce masura e bine sa ne regretam deciziile? Cat de bine este sa ne recunoastem greselile? Atat fata de noi insine, cat si fata de ceilalti.
Acum, exact in momentul de fata, vreau sa fiu in stare sa ma pun pe mine pe primul plan. Sa nu imi pese de cei din jur, de tot ce se va intampla, de ce vor pati altii. Sa nu ma intereseaza daca cineva sufera, sa fiu indiferenta la rugaminti, la iubire, la declaratii.
Dar .. noi existam ca oameni raportandu-ne la ceilalti. Nu traim in vid pentru a ne putea (de)numi entitate.

Asadar .. ma duc sa ma uit putin cum ninge.

Cra-cra-ciun!

Wooohooo! Cat poate sa imi placa masa de Craciun in familie … mai ales cand eu nu sunt la ea. Si uite-asa am ajuns sa imi strofoc neuronul meu obosit de atata alergatura prin oras zilele astea sa mai scoata si el ceva demn de scris aici.
Ador ipocrizia de Craciun! Pe bune, chiar o ador. Am realizat ca am ajuns sa invidiez persoanele ipocrite, pentru ca sunt mai destepte decat mine prin dedublarea pe care o fac. Mi se pare ceva extraordinar sa te poti preface pentru a-ti atinge scopurile. Iar sarbatorile de Craciun fac si ele parte din aceasta categorie a `sanselor`.
Incepand cu toti copiii care se dau bine pe langa parinti cu 2 saptamani inainte pentru a-si primi cadourile de sub brad pentru ca apoi sa se comporte iar ca niste javre, si terminand cu toti oamenii care ii pupa-n dos pe alti pentru a obtine beneficii. Vad ca mai toti in perioada asta sunt numai miere si zahar pentru a obtine ceva. Persoane pe care nu le pot inghiti au venit la mine cu dulcegarii, doar-doar or primi si el un cadou de Craciun. Aberant deja. Daca ai ceva cu cineva, zi-o-n fata, nu te mai cocolosi atat.
Relatiile elevi-profesori nici nu mai intra in discutii. Daca o varianta buna a acestei relatii este aceea de oferit cadouri ` din partea clasei `, mai exista si acele `cadouri in particular` : pentru o medie, pentru o nota etc. Si este foarte amuzant sa vezi in ultima saptamana parinti intrand pe usile liceelor cu buchete mari de flori si o punga imensa de cadouri pentru profesori. Ii recunosti de la o posta pe strada.
Cu toate astea, as recunoaste si partea .. buna a ipocriziei. Datorita ei putem scoate acele frumoasa `tablouri` de sarbatori in care toata lumea zambeste, e bine dispusa, face glume, se simte bine etc.
Imi place imaginea de `bunatate` din perioada sarbatorilor. Toata lumea da imagini care sa te induioseze, toti se duc sa caute cadouri care sa iti aduca o raza de zambet, televiziunile sunt in sus si in jos cu filmele de Craciun, cu actiunile umanitare etc. Dar de ce nu si in timpul anului? Pentru ca atunci sunt mult prea ocupati cu altceva si .. nu mai da bine.
Mi s-a acrit de toata falsitatea care ma inconjoara, de tot ceea ce inseamna Craciun, pentru ca toata ideea s-a deformat. E buna de advertising si de marketing. Numai de sarbatori se trimit, in Romania, aproape 80 de milioane de sms-uri. Ceea ce duce la un minim de 4 milioane de dolari incasati. Nu-i asa ca ar fi mai bine sa fie Craciun in fiecare luna? )
Asta a fost un post romantic in amintirea Craciunului de altadata. Sa vedem la anul cat de ` buni ` o sa mai fim. Si cat de ipocriti. Pana atunci, ma duc sa mai ciocnesc un pahar de vin.
Craciun fericit tuturor!

Intimate

Mi s-a zis ca generalizez prea mult si ca nu imi dezvalui adevarata personalitate. As crede ca, prin comentariile pe care, o parte din personalitatea mea iese la iveala. Dar intr-un mod mai subtil. Probabil ca asta tine de ironie fina. In orice caz, desi am zis ca n-o sa fac asta, dedic postul asta unei persoane extrem de dragi mie. O sa fie un post mai intim, dar .. hai c-o facem si p-asta [ daca se intampla ceva aiurea, pe urma pot sa-l sterg ].
Hm .. au trecut 3 luni si 9 zile. [ nu, nu tin cont de zile ca o tipa maniaca si obsedata care n-are ce face altceva. M-am uitat acum in calendar]. 3 luni pe care eu nu le anticipam, la care nu m-as fi gandit vreodata, dar .. pe care nu le regret. Nu o sa incep acum sa te elogiez, pentru ca nu asta mi-e scopul si, in plus, te-ai umfla prea mult in pene.
A trecut destul timp petrecut langa tine, perioada in care m-am simtit minunat, in care am ras cu placere, in care am sarutat si am fost sarutata cu pasiune, in care am batut campii si m-am plimbat pe strazi.
Desi la inceput eram cu firea mea independenta, care n-are nevoie de nimeni si-asa-mai-departe, am ajuns la concluzia ca mai am nevoie din cand in cand de ajutorul tau. Nu neaparat fizic, nici psihic .. ci doar sa stiu ca esti acolo, alaturi de mine. Si acum, cand esti plecat .. m-am resemnat, pentru ca stiu ca esti cumva alaturi de mine [ bla-bla-bla ) ]. Sunt intr-un moment in care probabil ca nu imi dau seama cum ar fi sa nu mai am sprijinul tau, sa nu te mai am langa mine .. poate o sa realizez asta, poate nu; depinde de prea multi factori.
3 luni de nesimtire la modul grav, 3 luni de caterinca, 3 luni .. de prietenie intr-o ultima instanta. Si zic prietenie pentru ca mi-am dat seama ca noi suntem mai intai prieteni si pe urma iubiti. Si apreciez lucrul asta, fiinda o prietenie e greu de gasit zilele astea. Un iubit/amant, il poti gasi oricand; trebuie doar sa dai un `search`. Si blond, si inalt, si bine facut, si destept
M-am gandit de cateva ori cum totul a pornit dintr-o caterinca majora. Si nu credeam sa fi ajuns aici. Nu credeam ca o trecem la mai mult de un simplu sarut, nu credeam ca o sa pot ajunge sa pot vorbi orice cu tine, nu credeam ca o sa avem o prima noapte de dragoste. Pentru ca pur si simplu nu imi imaginam asta. Cu toate astea .. s-au intamplat. Cu toatele. Si or sa se mai intample; cu toatele si inca ceva.
[ Trecem peste faza ca noi 2 inca nu avem o poza impreuna ) si ca eu de abia azi am poze cu tine in tot calculatorul meu, ceea ce este o adevarata realizare. ]
Si mai inchid si eu ochii la toate intarzierile tale, la toate nesimtirile tale, la toate “chefless-urile” tale si la toate chestiile pe care ti le-am suportat. Pentru ca atunci cand sunt cu tine, ma simt iubita, ma simt adorata, cateodata ma simt chiar si venerata. Si merit asta.
Imi place sa-mi petrec timpul ala putin cu tine, pentru ca e totul concentrat, imi place modul in care te rasfeti, in care vrei sa te pup, sa te ador, sa ma dau la tine … imi place cand imi zici ca ma iubesti. Ma calmeaza, imi da stabilitate.
Ma uit la mine … m-am schimbat foarte mult de cand sunt cu tine. M-ai cumintit, ma completezi, mi-ai dat o noua dimensiune asupra vietii, m-ai facut sa vreau sa te iubesc, sa lupt pentru tine, sa te inteleg, sa stiu exact cand si cum sa ma daruiesc tie. M-ai schimbat cu totul. Si in bine.
Un mic rezumat al tuturor chestiilor de pana acum se regaseste in postul asta. Nu o sa-ti zic ca te iubesc. O stii prea bine. O sa zic insa ca te apreciez pentru ceea ce esti.
Ce va fi maine? Cui ii pasa?

Sarbatori, cucoane!

Desi sunt in spiritul sarbatorilor mai mult ca niciodata, pentru ca alerg si eu intr-un final dupa cadouri pentru prieteni, mi s-a cam taiat orice pofta de iesit din casa si de mers cu vreun transport in comun.
De ce?
Pai nici nu trec bine de usa blocului meu, ca dau de `gasca` mea din cartier, care stau si sparg seminte la modul propriu si ma saluta cu un `Ce faci, gagico? Ne vedem si noi?`. Dupa ce raspund un politicos `Nu, n-am timp!`, ma duc cu pasi repezi catre statia de 21. Stupoare, ori a trecut, ori nu vine. Ori vine plin. Cu o injuratura printre dinti si cu ghiozdanul in mana ma las presata pe scarile tramvaiului pentru minim 4 statii.
`Coborati, domle!`
`Dar nu cobor!`
`Atunci de ce stai in usa?`
`Pai si unde vrei sa ma duc?`
`Tineretul din ziua de azi ! [ bla-bla-bla ].
Si pe urma urmeaza ceva ce incepe ca un monolog adresat, dar ajunge sa fie un veritabil dialog despre cultura, educatie, bun simt si crestere. In unele cazuri, se ajunge pana si la regimul de guvernare. Extraordinar! Sa mai zica cineva ca noi nu stim istorie!
Daca am noroc sa raman cu telefonul prin buzunar, e bine. [ eu chiar n-am patit asta vreodata ]. Fiinda tramvaiul e plin pana la absurd, nu mai avem cersetori. Yey!
Plictisita, obosita, sictirita, gandindu-ma cu o foarte mare atentie daca mi-am intins cum trebuie fondul de ten ca sa ma remarce tipul ala dragut care se tine cu mana stanga de bara din dreptul meu, imi scot Ipod-ul din ghiozdan si bag un Maiden. Atunci cand nu stau pe scara in perioada asta, stau inghesuita pe undeva mai sus, unde am parte de un adevarat cocktail molotov de mirosuri! Numai asta e un motiv pentru care vreau M-A-S-I-N-A!
Enervata pana la urma la culme si cu o durere acuta de coloana, imi bag picioarele in tot ceea ce inseamna noul cod rutier, tarani, imbecili, lume care consuma degeaba aerul frumoasei noastre tari, idiot, prosti s.a.m.d si cobor la Obor. Trec de tiganii care tipa la mine `Mangaie-l pe Vasilica sa-ti poarte noroc!` si hopaaaa! ajung in gata metroului. Caut disperata cartela, cobor repede, compostez, prind metroul si tocmai cand ma pregateam sa ascult iarasi vreo melodie, vin cersetorii. Sau, mai nou, colindatorii. Am vazut ca cantecele [ stiu ca e cacofonie ] astea cu nasterea lu` Domnu` dau foarte bine la corazonul oamenilor.
Cum se opresc colindatorii din `cantat`, vine un pui de tiganus cu un acordeon. Ce tot canta el acolo, numai persoana lui stie. Suna destul de ok, apreciez faptul ca nu multa lume mai canta astazi la un asemenea instrument, dar … nu primeste bani. Decat de la manelistul ala din colt, cu un bling-bling la gat, trening Adidas si, inevitabil, adidasi Puma.
Scarbita, ma gandesc la cum dracului sa ajung mai repede nu-stiu-unde, la cat de aglomerat e in orasul asta. Pana sa inceapa neuronul meu sa functioneze, se anunta Victoriei, unde schimb spre Unirii. Iar de acolo, nimic special.
Cadouri, imbuleaza mare [ vreau sa vand si eu ceva in perioada asta de Craciun ], toata lumea sa cumpere fel si fel de chestii mai mult sau mai putin folositoare. Fara sa vreau, aud discutii inevitabile despre moda pantofilor/cizmelor aurii, a trend-urilor, a caselor de moda si a firmelor. Si mai aud si perle de genu` : `Magazinele se inchide la ora X` sau `Mi-ar place sa imi cumpar …`. NU va suparati, dar v-ati gandit sa mai deschideti si o carte?
Dezamagita din ce in des, imi plec capul, caut pachetul de tigari, ma duc afara si imi aprind o tigara. Langa mine, un tigan vinde: ceasuri, portofele, telefoane, parfumuri, bluze. Toate la un loc. Crezand ca nu ma observa, stau si fumez linistita in continuare. Spre NE-surprinderea mea, iar m-am inselat:
` Papusa, nu vrei un parfum?`
`Nu.`
` Dar un telefon?`
`Nu, ca am deja.`
`Hai ca sunt bune, chiar daca-s furate. Da-mi 2 milioane pe el si scapi de mine.`
` Nu auzi, domle, ca nu vreau?`
`Aolo, ce chitroasa esti!`
Si pleaca. Raman stupefiata. Doar … 2 zile si se termina. Nu mai vreau sarbatori, nu mai vreau aglomeratie, nu mai vreau nimic. Vreau un pat, o ciocolata calda si o carte buna. Greu, nu?

Introducere, cuprins si incheiere.

Da, stiu, ca toti oamenii m-am apucat si eu sa-mi fac intr-un final un blog. Poate mai mult din plictiseala, chiar nu-mi dau seama. Cert este ca m-a apucat iar cheful de scris si de aberat [ am si tastatura noua, deci imi permit chiar un pic mai mult ], iar asta mi s-a parut cel mai bun loc unde poti sa dai cu mana-n taste fara sa se supere nimeni [ sau ma rog, aproape nimeni ].
Ca prim-post, blog-ul asta nu vrea un blog de intamplari, asa cum fac majoritatea, adica sa imi povestesc eu intamplarile de peste zi sau chestii care intra in acest cerc pentru ca mi se pare pierdere de vreme, ci un blog de comentarii, de idei si de concluzii.
Mi-ar placea foarte mult sa primesc comentarii legate de ceea ce voi scrie, de ceea ce voi gandi. Nu, nu pentru a incepe o disputa, ci pentru a vedea si alt punct de vedere, care nu este neaparat la fel cu al meu.
In speranta ca nu v-am plictisit prea tare aruncand un ochi pe aici, va astept si mai incolo!
Iar pana atunci, va urez in avans `Sarbatori fericite!` .